Sfârşitul sărbătorii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În mileniul al treilea, umorul e pe cale de dispariţie, conflictele dintre oameni sunt ireconciliabile, disputele sunt pe viaţă şi pe moarte, derizoriul se umple de semnificaţie.

După câţiva ani de tăcere, Milan Kundera revine cu o încântătoare conte philosophique (poveste filosofică, n.r.),  precum acelea din secolul XVIII francez datorate lui Voltaire sau Diderot, intitulată  „La Fête de l’insignifiance“ („Sărbătoarea nesemnificativului“). E vorba, în fond, de o şarjă inteligentă şi subtilă contra celor care iau lucrurile prea sau exclusiv în serios.
 

O lume nouă începe odată cu mileniul al treilea, când oamenii par a nu mai şti de glumă şi umorul e pe cale de dispariţie. O anecdotă culeasă din „Memoriile“ lui Hruşciov ne introduce în tema micului roman. Stalin avea obiceiul să le povestească, la un pahar de votcă, tovarăşilor lui care făceau parte din cercul cel mai restrâns al puterii o istorioară avându-l pe el însuşi ca protagonist: îmbrăcat în costum de vânător, cu puşca pe umăr, ar fi parcurs, într-un rând, 13 kilometri şi ar fi descoperit 24 de potârnichi pe creanga unui copac; cum nu avea decât 12 gloanţe, ar fi fost obligat să facă încă o dată drumul spre a le împuşca pe toate.
 

Nimeni din auditoriu nu cutează să sufle o vorbă. Doar când se află toţi la toaletă, încep să strige în gura mare că Stalin e un mincinos periculos. Stalin, cu urechea lipită de uşă, râde pe înfundate. Istorioara nu era decât o glumă. Dar tovarăşii lui uitaseră ce vrea să însemne o glumă. Aşa debutează marea schimbare a lumii noastre, constată unul din personajele romanului.


Frison de seriozitate


În mileniul al treilea, nu se mai glumeşte. Frivolitatea nu mai e considerată pozitivă. Buna dispoziţie şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul. Umorul, nici măcar negru sau absurd, nu mai are căutare. Oamenii sunt traversaţi de un frison de seriozitate. Totul se umple de semnificaţie. Până şi derizoriul. Orice cordialitate a dispărut. Am uitat să râdem. Nimic nu mai pare a avea haz. Conflictele sunt ireconciliabile. Disputele sunt pe viaţă şi pe moarte. Oponenţii se tratează reciproc drept adversari. Nu urmăresc să se convingă, ci să se lichideze. Mijloacele cele mai ignobile scuză un scop deopotrivă de ignobil.
 

Pledoaria lui Kundera pentru insignifianţă reaminteşte toate pierderile, inclusiv cele colaterale, pe care lipsa de umor generalizată le presupune. Nu şi faptul că ea deschide larg uşa pe care năvălesc în viaţa noastră fundamentalismele. După ce am sfârşit de citit romanul (şi i-am comunicat la telefon prietenului meu Radu Cosaşu, care îl citise şi el, impresiile), mi-a venit ideea de a scrie o addenda. O să-i cer voie lui Kundera, cu care am corespondat şi am vorbit la telefon, când Uniunea Scrii­torilor i-a acordat Marele Premiu „Ovidius“, şi poate lui Liiceanu, care i-a obţinut  drepturile de autor pentru Humanitas.
 

Fanatism religios
 

Dacă o să scriu această addenda, o să împing ceva mai departe concluziile marelui scriitor. O să-l evoc, de exemplu, pe Boko Haram, liderul celei mai sângeroase mişcări islamice din nordul Africii, care a răpit recent 200 de liceene din Nigeria. L-am văzut într-un video declarând că vrea să pună capăt educaţiei de tip european a fetelor, pe care le va vinde soldaţilor lui sau le va folosi ca sclave. Am şi o remarcă de romancier, care a scăpat jurnaliştilor: liderul islamist, care îşi urla ameninţările fioroase, nu-şi putea opri mişcările spastice ale mâinii drepte, ca şi cum ar suferi de Parkinson.
 

Lipsa de umor îi caracterizează şi pe evreii bigoţi dintr-un cartier al Ierusalimului, care nu acceptă să se urce în autobuz pe aceeaşi parte cu femeile lor. Fanatismul religios, care l-a înlocuit, nu de tot, pe acela ideologic, îi determină pe catolici să le refuze femeilor dreptul la preoţie şi pe ortodocşi să nu le permită intrarea în altar. Ca să nu mai vorbim de cazul Tanacu, pe care ierarhia clericală din România a încercat să-l minimalizeze.

Concluzia mea este că a căuta în toate cele o semnificaţie de o natură sau alta, pământească sau transcendentă, şi a o îmbrăţişa cu o seriozitate absolută, fără un minim umor relativizant, conduce la teroare şi la crimă. Fanatismele religioase şi politice sunt rodul acestui absolutism care pare a caracteriza începutul de secol şi de mileniu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite