Scriitoarea Florina Ilis: „Am vrut să deconstruiesc mitul poetului naţional“
0
La 163 de ani de la naşterea poetului naţional, scriitoarea Florina Ilis i-a dedicat lui Mihai Eminescu romanul „Vieţile paralele".
Viaţa, boala şi moartea poetului Mihai Eminescu continuă să dea naştere la dispute, la întrebări fără răspuns şi la nenumărate teorii ale conspiraţiei, chiar şi după 163 de ani de la naşterea acestuia. Poetul a fost un geniu? A fost nebun? A fost asasinat? Într-un amplu efort de documentare, scriitoarea Florina Ilis, în vârstă de 44 de ani, cunoscută pentru romanul „Cruciada copiilor“, încearcă să răspundă la toate aceste întrebări în noul volum „Vieţile paralele“, editat de Cartea Românească. În romanul care reconstituie ultimii ani din viaţa lui Mihai Eminescu, apar personaje celebre din a doua jumătate a secolului nouăsprezece, printre care Titu Maiorescu, Veronica Micle, I.L. Caragiale şi George Călinescu.
Autoarea Florina Ilis ficţionalizează multe episoade, într-un stil fluid, în care dialogurile sunt narate. Multe relatări referitoare la Eminescu sau la alte personaje sunt prezentate ca rapoarte sau note informative dintr-un dosar de Securitate. Autoarea recunoaşte că şi-a imaginat faptele cuprinse în acest dosar de Securitate, ca şi episoadele dintre Veronica Micle şi Eminescu. Despre acest volum, criticul Alex Ştefănescu spune că „este şi biografie, şi roman, şi istorie literară, şi ficţiune“.
De ce ati intitulat romanul Vieţile paralele? Şi de ce acesta debutează la 28 iunie 1883?
Fără îndoială, nu este un titlu prea atrăgător. Este însă un titlu care se explică prin faptul că am scris această carte cu gândul la opera Vieţi paralele de Plutarch. Se ştie că Plutarch s-a născut în Cheroneea, în Beoţia, aproximativ în anul 46 după Cristos. Deşi născut în Grecia, a ajuns să cunoască îndeaproape şi viaţa romană fiindcă a făcut mai multe călătorii la Roma, prilej cu care s-a remarcat în cele mai înalte cercuri. Împăraţii Traian şi Hadrian i-au arătat o preţuire deosebită, onorându-l cu diferite titluri.
Cunoştinţele sale despre lumea greacă şi cea romană l-au ajutat în redactarea lucrării Vieţi paralele, o operă amplă ce cuprinde 23 de biografii-perechi ale vieţii unor personalităţi greceşti puse în paralel cu vieţile unor personalităţi romane. Prima din seria de Vieţi paralele a lui Plutarch debutează cu paralela comparativă dintre viaţa lui Theseus şi cea a lui Romulus, doi întemeitori, unul al cetăţii Atenei, celălalt, al Romei. Reprezentativă pentru concepţia lui Plutarch despre istorie/literatură este afirmaţia din capitolul referitor la Alexandru cel Mare când biograful, cerându-şi iertare că a omis unele evenimente importante din viaţa celebrului împărat, mărturiseşte simplu că el nu scrie istorie, ci povesteşte vieţi. În această idee am scris şi eu Vieţile paralele, îngăduindu-mi să povestesc aşa cum n-o face decât scriitorul şi nu istoricul literar şi nici măcar biograful, câteva momente din viaţa lui Eminescu.
Iniţial am dorit să fac o paralelă între Eminescu şi un poet romantic european, Heine sau Lenau. Dar am renunţat dându-mi seama că cea mai potrivită paralelă pentru Eminescu nu poate fi decât Eminescu însuşi, un Eminescu devenit personajul literar al propriei sale vieţi. Cartea debutează în 28 iunie 1883 fiindcă din acel moment a început să se formeze ceea ce cultura română a numit mitul Eminescu.
Cum este subminat mitul poetului naţional, în cartea dumneavoastră?
Orice naţiune îşi are miturile ei culturale. Acest lucru este firesc şi chiar necesar în dezvoltarea istorică a unui popor. Astfel de mituri s-au creat mai ales în perioada de constituire a naţiunilor moderne.
Noi, românii, în întârziere faţă de Europa, am creat mitul poetului naţional cu un declaj destul de mare faţă de restul naţiunilor occidentale şi, o altă fatalitate istorică, l-am creat tocmai în perioada interbelică, perioadă care a coincis cu ascensiunea ideologiilor naţionaliste, de extremă dreapta. Sintagma a fost, apoi, preluată cu succes şi de ideologia comunistă care a folosit-o în scopurile propagandistice binecunoscute. Cred că ceea ce deranjează cel mai tare în această sintagmă nu e cuvântul mit, ci cuvântul naţional.
Din păcate, însă, tocmai exagerările de natură ideologică au împiedicat de-a lungul timpului o lectură fără patimi a operei eminesciene.
În ceea ce mă priveşte, n-aş spune că am urmărit programatic subminarea mitului poetului naţional, ci, mai degrabă, am încercat să-l deconstruiesc.
Se ştie că deconstruirea (deconstruction) începe din momentul în care un text sau, în cazul nostru, un mit, transgresează legile care l-au făcut să apară, textul sau mitul reorganizându-se pentru sine, din piesele sale componente, independent de voinţa care l-a creat iniţial.
Am încercat să „sparg” cumva contextul în care s-a creat mitul poetului naţional inserându-l, cu o nouă abordare, în alte contexte, diferite sau chiar opuse. E vorba de întreaga poveste a dosarului de urmărire a „poetului naţional”, dar şi de prezentarea perioadei de îmbolnăvire a lui Eminescu care ni-l arată atât ca pe un bolnav obişnuit, cât şi, prin lectura dublă, ca pe un mit cultural care se deconstruieşte şi se reconstruieşte treptat sub ochii cititorului.
A fost sau nu nebun Eminescu?
Ideea că genialitatea fără nebunie nu există a fost promovată în perioada romantică, dar şi, mai târziu, de poezia simbolistă (Baudelaire, Macedonski, la noi) sau de cea modernă (Mallarmé, Valéry etc.), fiind alimentată şi de scrierile lui Schopenhauer, Nietzsche sau Lombroso, a cărui carte despre geniu şi nebunie (Genio e follia) apărea în 1864. Dacă, aşa cum susţine esteticianul Liviu Rusu, creaţia artistică se naşte dintr-o tendinţă contrară pornirilor care tind spre satisfacerea imediată a nevoilor instinctive, ceea ce inevitabil conduce la un conflict puternic, chiar la un dezechilibru interior, atunci nebunia ce apare în centrul acestei crize este oarecum inerentă, de neînlăturat.
La omul de geniu această nebunie se manifestă însă ca o atitudine creatoare, după cum susţine teoria creaţiei artistice. Este şi cazul lui Eminescu care, se ştie, a acţionat întotdeauna împotriva propriilor sale nevoi sau instincte (fie biologice, fie sociale). Mărturia sa legată de poemul Luceafărul este concludentă în sensul în care Eminescu însuşi avea conştiinţa genialităţii sale, dar, influenţat de lecturile din Schopenhauer, era convins şi de neputinţa sa de a fi fericit. În opoziţie cu individul de geniu, condamnat la singurătate şi nefericire, poetul credea că cel care acţionează în favoarea instinctelor sale (Cătălin, de pildă) este automat fericit, fiind lipsit de orice conflict sau dezechilibru interior.
Noţiunea de „fericire” era pentru vremea lui Eminescu destul de nouă, de aceea felul dual în care o concepea poetul corespundea întru totul mentalităţii epocii sale. Abia literatura modernă va atribui problematicii fericirii şi crizei omului modern nuanţe variate şi profunzimi filozofice, iar ştiinţa psihanalizei, conferind nebuniei o oarecare demnitate medicală, i-a ajutat pe artişti să se elibereze de spectrul ei sau, de ce nu?, s-o controleze în mod voit, raţional (suprarealiştii). Astăzi nebunia nu mai este văzută ca o parte complementară a geniului, dar în vremea lui Eminescu nici un individ cultivat nu putea defini geniul fără să nu se refere şi la nebunie.
A existat Marea conspiraţie? Eminescu a fost sau nu asasinat?
Dacă fatalitatea, înţeleasă ca destin, este o conspiraţie (cosmică, astrologică sau doar un joc al hazardului) atunci, da, a existat marea conspiraţie. O conspiraţie care l-a costat pe Eminescu viaţa, iar nouă ne-a pus în braţe un mit sau o pisică moartă. Depinde de noi ce facem cu asta...
Cum vă disociaţi de biografia lui Calinescu despre Eminescu?
Ca să mă disociez de biografia lui Călinescu ar trebui să accept ideea că am scris şi eu o biografie a lui Eminescu, ceea ce, în ciuda unor vagi aparenţe, nu se poate afirma că Vieţile paralele ar fi. Nici generic, nici formal, cartea Vieţile paralele nu este o biografie a lui Eminescu. Revin la Plutarch care spunea că se serveşte de istorie ca de o oglindă ce face să se reflecte povestea vieţii celor mai buni şi încercaţi oameni pe care o narazează cu scopul de a servi drept pildă frumoasă legăturilor dintre oameni. Şi pentru mine existenţa lui Eminescu reprezintă un fel de oglindă, o oglindă pe care noi, românii, am expus-o de-a lungul timpului aproape în toate împrejurările vieţii noastre literare şi politice. Eu n-am făcut decât să urmăresc imaginile jocurilor de lumină şi umbră ce se reflectă în ea.
În ce mod ati avut acces la documente noi in ceea ce-l priveste pe Eminescu? Ce surse apocrife ati folosit? La ce dosare şi note informative ale Siguranţei şi ale Securităţii ati avut acces?
Noutatea m-a interesat prea puţin în ceea ce priveşte biografia lui Eminescu. Nu am căutat surse noi. Povestea cu dosarul informativ este, fireşte, fictivă. Am inventat-o în scopurile deconstruirii mitului poetului naţional. Pe de altă parte, am încercat să citesc aproape tot ce s-a scris despre Eminescu. M-au interesat atât lucrările de specialitate, studiile serioase, cât şi fiecare notiţă sau mărturie a celor care l-au cunoscut sau l-au întrezărit doar. M-am străduit apoi să compun/recompun totul într-o viziune epică cât mai reprezentativă. Am lăsat multe lucruri pe dinafară, nu pentru că n-ar fi fost interesante, ci pentru că aş fi riscat să scriu un text prea lung.
Cât de mult aţi ficţionalizat biografia poetului? Prin ce surprindeţi teoria şi istoria literaturii cu acest roman?
Nu am făcut o cercetare de tip istoric a biografiei lui Eminescu. Biografia lui Eminescu este cunoscută şi nu ştiu în ce măsură s-ar mai putea aduce lucruri noi. Desigur, există încă unele pete de umbră în ceea ce priveşte existenţa poetului, dar cred că, dacă până astăzi n-au ieşit la iveală noi documente care să limpezească oarecum lucrurile, şansele ca ele să apară în viitor sunt tot mai reduse. În ceea ce mă priveşte nu am dorit să fac munca unui istoric literar.
Dacă aş fi urmărit biografia lui Eminescu, aş fi făcut-o cu alte metode şi în cu totul altă manieră. În al doilea rând, nici nu am intreprins un proces de ficţionalizare a biografiei poetului. În acest caz s-ar vorbi despre Vieţile paralele ca despre o biografie romanţată, ceea ce orice cititor mai atent ştie că nu este. Jocul ficţional la care eu m-am pretat cu bună-ştiinţă a fost acela de pune în lumină unele aspecte ale literaturii memorialistice şi biografice despre Eminescu, combinând elemente disparate, imaginând altele acolo unde mărturiile lipseau, modificând perspectiva şi unghiurile de abordare a documentelor sau epicizându-le în funcţie de cerinţele textului, totul, în acelaşi scop, declarat deja, al deconstruirii ierarhiei discursurilor create în jurul lui Eminescu, de la discursul înalt, academic, critic până la cel mitizant, mistificant sau chiar popular, de bârfă literară. Cred că tocmai acest joc provocator şi serios, deopotrivă, va surprinde istoria şi teoria literaturii.
"M-a interesat felul în care funcţionează mecanismul acelei puteri neştiute a teatrului"
Cum v-aţi regăsit în ipostază de dramaturg în Lecţia de aritmetică ?
Orice scriitor are cel puţin curiozitatea, dacă nu ambiţia să încerce şi alte genuri literare sau stiluri decât cele care l-au consacrat. Am debutat cu un mic volum de haiku-uri, adică exersându-mă într-o formă poetică atât de concentrată încât pentru un autor de proză care scrie romane de sute de pagini o consider o adevărată performanţă. Cu dramaturgia e la fel. M-a interesat mai ales felul în care funcţionează mecanismul acelei puteri neştiute a teatrului care, limitându-se la acţiune şi dialog, la joc şi mişcare scenică, ne însufleţeşte mai mult în timp decât oricare altă artă (poate numai muzica o mai face în mod similar). De asemenea, în textele teoretice pe care le-am scris, abstractizarea ca cerinţă stilistică şi formală m-a ajutat să-mi ordonez ideile şi să confer obiectivitate unui discurs care, în proză, poate uneori să devină prea subiectiv sau confesiv. E ca un fel de antrenament pe care-l faci în vederea practicării unui sport în care îţi doreşti performanţă.
Ce înseamnă ficţiunea cyberpunk, despre care aţi scris o carte? Cum aţi situa fenomenul science fiction în cultura postmodernă?
În anii ’80 cyberpunk-ul era considerat o direcţie de avangardă a literaturii science fiction prin aceea că acorda un interes aparte, special, lumii cibernetice şi, implicit, realităţii virtuale. Termenul cyberpunk, compus din două elemente cyber, cu trimitere la cibernetică şi punk, desemnând o atitudine juvenilă, de provocare şi frondă, a fost utilizat prima oară de Bruce Berthke într-o povestire scurtă intitulată Cyberpunk şi publicată într-un număr al revistei Amazing Stories din 1983.
Adevărata consacrare i-o dă însă mai celebrul William Gibson în al său Neuromancer din 1984. Din acel moment, realitatea virtuală sau cyberspace-ul au intrat în istorie. În cartea mea, publicată în 2005, am încercat să arăt că sub semnul poeticii postmoderne şi a liberalizării frontierelor dintre ficţiunea mainstream şi cultura de masă, populară, ficţiunea cyberpunk a avut un rol însemnat, interacţionând şi interferând cu ficţiunea posmodernă, influenţând-o şi, evident, lăsându-se influenţată de aceasta. Autori ca Thomas Pynchon, William Burroughs, Margaret Atwood sau chiar Umberto Eco (Pendulul lui Foucault) s-au lăsat atraşi de modele şi strategii narative care proveneau din science fiction înţelegând, datorită unor gânditori ca J. Baudrillard sau Fr. Jameson, că, în lumea contemporană, crizele impactului omului cu tehnologiile virtuale nu sunt numai o problemă de science fiction, ci şi o realitate a zilelor noastre. În romanul Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit m-a interesat relaţia omului contemporan cu tehnologiile cele mai avansate care, fie că vorbim de roboţi domestici sau numai de gadget-urile futuristice, au devenit deja, de vreme ce ne ating şi ne transformă mai mult decât ne-am dori, o realitate aproape vie.
Cum vedeţi literatura română în 2012?
Cred că anul 2012 a fost un an bun pentru literatură. De câţiva ani încoace am intrat într-o normalitate firească, benefică pentru întreaga lume literară. În primul rând, prin promovarea autorilor români de către edituri ca Polirom, Cartea Românească sau Humanitas, literatura română contemporană a ajuns din nou să fie citită de publicul românesc, ceea ce e un lucru extraordinar. Nu spun că toată lumea citeşte literatură română, dar s-a format deja un public cultivat care citeşte şi îi comentează pe autorii români de astăzi. E de ajuns să urmăreşti blog-urile culturale ca să-ţi dai seama de acest lucru.
În al doilea rând, literatura română a ajuns să fie cunoscută în străinătate şi să pătrundă pe pieţele de carte din Occident. Acest lucru s-a datorat fără doar şi poate Institutului Cultural Român care, prin programele sale de formare de traducători, precum şi cel de traduceri, a mediat şi facilitat acest acces.
Eu însămi am beneficiat de programul de traduceri al literaturii române iniţiat de ICR. Nu cred că la baza selecţiei mele pe acea listă să fi stat vreun criteriu politic (fiindcă eu nu fac politică), nici vreun criteriu de grup sau afiliere de interese (deoarece nu mi se poate atribui aşa ceva). Invitaţiile mele la târgurile de carte (Paris, Roma, Torino, Madrid, Bruxelles, Budapesta sau Ierusalim), invitaţii susţinute financiar de către ICR, au venit oarecum firesc în urma traducerilor Cruciadei copiilor în limbile franceză, italiană, spaniolă, maghiară, ebraică, precum şi a romanului Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit în italiană. Cu prilejul acestor târguri am întâlnit numai colegi scriitori de o certă valoare literară a căror prezenţă la târg se justifica, asemeni mie, datorită traducerii cărţilor lor în limbile respective. Am avut colaborări excelente cu membrii şi directorii ICR Veneţia, ICR Madrid, ICR Paris, ICR Bruxelles şi cu ICR Budapesta despre care nu am decât cuvinte de recunoştinţă pentru felul în care şi-au făcut datoria.
"Nu mă gândesc niciodată la succes când scriu"
Veţi fi prezentă la Salon Cărţii de anul viitor de la Paris. Stiţi deja programul dumneavoastră de acolo?
Selecţia mea printre autorii români invitaţi la Salonul de la Paris mă onorează. Deocamdată nu cunosc programul, cred că încă se mai lucrează la definitivarea lui. Este o şansă pentru literatura română să se facă remarcată şi cunoscută mai bine şi, de ce nu?, pentru autorii români să intre în atenţia editurilor prezente la târg. (Să nu uităm că în spatele cortinelor şi a prezentărilor de cărţi se poartă negocieri de editare şi de traducere.) Ca ţară invitată, România, prin autorii ei, va intra cu siguranţă în vizorul marilor edituri.
Cum comentaţi scandalurile apartenentei politice a lui Mo Yan, laureat cu Nobel anul trecut? Un scriitor trebuie să se implice sau nu, politic? Cum aţi privit comentariile Hertei Muller legate de acest subiect?
N-am urmărit cu atenţie ceea ce s-a întâmplat. Abia întrebarea dumneavoastră m-a făcut să caut informaţii despre afirmaţiile Hertei Muller. Am început să citesc Sorgul roşu de Mo Yan înainte ca acesta să fi luat premiul Nobel, dar n-am reuşit s-o termin. Mi-a amintit de un anume fel de proză românească din anii comunismului care încerca să descrie şi, în acelaşi timp, să mascheze o realitate, altfel, greu de reprezentat fără un angajament politic tacit.
În privinţa implicării politice a unui scriitor cred că lucrurile sunt foarte simple. Literatura, prin caracterul ei, arta, în general, pot dobândi în unele contexte şi conotaţii politice. Depinde de cine şi cum o citeşte. Virgil Nemoianu a discutat în a sa Teorie a secundarului despre literatură ca progres sau ca reacţiune, punând problema literaturii, mai ales în secolul al XX-lea, în context ideologic, politic. Cu sau fără voie, literatura (de la Republica lui Platon încoace) poate fi citită şi în cheie politică.
Atunci când vorbim însă despre regimuri totalitare nu se mai pune problema unei simple opţiuni (stânga sau dreapta), ci de o atitudine, de dizidenţă sau chiar de luptă politică, purtată, dacă nu direct, atunci cu armele cuvântului.
Din acest punct de vedere Herta Muller este un scriitor de mare forţă şi de atitudine. Eu personal o admir foarte mult şi cred că afirmaţiile ei au fost făcute din convingere, dovedind o neobosită rezistenţă la totalitarism, o rezistenţă în egală măsură şi tragică, fiindcă lumea, în general, uită uşor.
În ce sens v-a marcat succesul Cruciadei copiilor? Cum v-a evoluat stilul literar ulterior? V-aţi gândit să vă mutaţi în Bucureşti?
Nu mă gândesc niciodată la succes când scriu. Cuvântul succes este, de altfel, oarecum exagerat în cazul meu. Acest cuvânt poate fi aplicat din momentul în care vorbim de mii de cărţi vândute, ceea ce nu e cazul, sau de o prezenţă în media şi în spaţiul virtual mult mai vizibilă. Nu am blog sau facebook ca să existe cel puţin un criteriu de apreciere numeric (număr de vizualizări sau like-uri) a acestui succes.
Cu siguranţă că există oameni care m-au citit, dar care nu m-ar recunoaşte pe stradă dacă m-ar vedea. Îmi place şi prefer acest anonimat. Nu pot să spun că nu mă bucură faptul că am mulţi (câţi?, nu ştiu) cititori, evident că asta îmi face o mare plăcere şi bucurie, dar nu cred că acest succes să mă fi marcat în vreun fel.
E absolut firesc ca stilul unui scriitor să evolueze de la o carte la alta. Dar, pe de altă parte, îmi place să încerc mereu altceva, să nu mă repet... prea mult. Chiar şi atunci când revin, recurent, la unele idei o fac numai în vederea aprofundării înţelegii acestora.
Nu m-am gândit să mă mut în Bucureşti fiindcă în ceea ce priveşte scrisul pot s-o fac foarte bine şi la Cluj. În plus, la Cluj mă simt acasă.
Cât timp dedicaţi literaturii? Ce planuri literare aveţi anul acesta?
Mă mulţumeşte faptul că-mi petrec sfârşiturile de săptămână şi vacanţele scriind, scrisul mă fericeşte şi mă împlineşte profund, deplin dar, evident, nu mă încântă faptul că, în felul acesta, neavând de ales, îmi neglijez prietenii sau părinţii, că nu am timp să călătoresc fiindcă nu-mi permite scrisul şi nici timp să practic sporturile mele preferate: tenisul de câmp sau ski-ul...
În privinţa planurilor literare, mi-e şi uşor şi greu să răspund. Aş dori să merg mai departe cu seria Vieţilor paralele. Dar, poate, înainte de a continua voi încerca şi altceva. Încă nu ştiu exact ce. Totul va veni de la sine...
Florina Ilis a scris cartea anului 2005
Numele :Florina Ilis
Data şi locul naşterii:
26 august 1968, Olcea, judeţul Bihor
Starea civilă: Necăsătorită
Studiile şi opera:
A absolvit Facultatea de Litere şi Şcoala de Înalte Studii Postuniversitare la Universitatea Babeş-Bolyai
A debutat în anul 2000 cu volumul de haikuuri „Haiku şi caligrame“, urmat de romanele „Coborârea de pe cruce“ (2001) şi „Chemarea lui Matei“ (2002)
Romanul „Cruciada copiilor“, apărut la Editura Cartea Românească, a fost distins cu numeroase premii (Cartea Anului 2005, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul „Ion Creangă“ acordat de Academia Română, Premiul Courrier International pentru cea mai bună carte străină etc).
Locuieşte în: Cluj
Se încarcă comentariile...
