"Press Pass", cartea care dezvăluie lumea mai puţin cunoscută a Festivalului George Enescu (FRAGMENT)

Marius Constantinescu a avut un "Press Pass" la Festivalul George Enescu

Adevărul vă prezintă, în avanpremieră, un fragment din volumul semnat Marius Constantinescu, "Press Pass. Interviuri şi însemnări de jurnal de la Festivalul Internaţional «George Enescu»", o carte care va fi lansată pe 7 septembrie la Librăria Humanitas Kretzulescu, de la ora 18.00.

La eveniment vor participa, alături de Marius Constantinescu, criticul literar Dan C. Mihăilescu,  Oana Drăgulinescu, manager cultural, Mihai Constantinescu, directorul Artexim, organizatorul Festivalului „George Enescu“ şi  Lidia Bodea, director general Editura Humanitas.

Interviuri, portrete şi pagini de jurnal cu Antonio Pappano, Violeta Urmana, Daniele Gatti, Hélène Grimaud, Jordi Savall, Maxim Vengerov, Lawrence Foster, Vadim Repin, Katia şi Marielle Labèque, Pinchas Zukerman şi mulţi alţii.

„Am dat mii de interviuri în ultimii ani. Nu cred că mi-a mai adresat cineva întrebări atât de fine, de interesante, de bine ţintite“, a declarat pianista Hélène Grimaud.

„Îmi place Bucureştiul în septembrie. Nu pentru că ader la nostalgiile impuse de subţierea verii şi perspectiva frunzelor îngălbenite, ci pentru că, o dată la doi ani, Capitala freamătă armonic, merge la culcare târziu şi se trezeşte fredonând pasaje de simfonie, de cantată sau de concert. Bucureştiul devine un oraş frumos, cu oameni aşijderea, în timpul Festivalului Internaţional «George Enescu»“, a precizat şi autorul, Marius Constantinescu.

Fragment din interviul cu pianista Hélène Grimaud

— În fiecare seară, la începutul unui concert sau recital, plecaţi într-o călătorie în care vreţi să vă însoţească publicul. S-a întâmplat vreodată să ajungeţi la destinaţie singură?

— Da, se întâmplă des. De fapt, se întâmplă amândouă în mod simultan, ceea ce face ca procesul să fie şi mai fascinant. Poţi simţi, câteodată, fiecare persoană din public, nu doar o conştiinţă colectivă, chiar dacă nu îi cunoşti. E o senzaţie aproape palpabilă pe care ţi­o dă comunitatea. Pe de altă parte, suntem singuri pe drum, de cele mai multe ori. Responsabilitatea stă pe umerii noştri.

— Cum depăşiţi o seară când această senzaţie de zbor, de evaziune alături de public, pur şi 

simplu nu apare?

— Mai întâi de toate, descrierea Dvs. e foarte frumoasă! Când nu se întâmplă, sunt foarte dezamăgită. Dacă s­ar întâmpla însă de fiecare dată, nu ar mai fi atât de specială, de magică…. Dacă ar exista reţeta pentru o emoţie similară, atunci nu am mai vorbi despre artă.

— Vă puteţi motiva spunându-­vă „nu a mers prea bine astăzi, dar mâine va fi mai bine“?

— Acesta este marele motor care ne duce înainte: faptul că există mereu un „mâine“, când poţi face mai bine, altfel sau mai mult. De asta sunt aici şi încă fac ceea ce fac. Fiecare concert este o lecţie.

— Vă bazaţi pe ceilalţi să vă spună „nu a fost, în nici un caz, aşa de rău pe cât îţi imaginezi“?

— Nu. Nu mă ajută deloc. În aceeaşi măsură în care ştii că un concert a fost bun şi nici o critică nu va spulbera asta, tot aşa ştiu şi când ceva nu a funcţionat. Sigur că anumite opinii te influenţează, dar tu, interpretul, ştii cel mai bine cum a fost, în funcţie de potenţial, de ceea ce poţi cu adevărat. Nici o consolare, oricât de însufleţită, nu te va împiedica să simţi dezamăgirea.

— Fiind atât de implicată în actul imediat şi irepetabil de a face muzică, în cel fel vă puteţi privi 

în oglindă?

— Nu prea bine. Dar nu asta e important, pentru că mă gândesc că interpretul este un canal deschis prin care energiile plutesc între compozitor şi public. De cele mai multe ori, interpretul este un filtru şi… e bine să nu stai prea mult în calea acestor energii.

— Tracul a fost vreodată o piedică?

— Nu, ci tot un imbold, deşi unul alături de care nu prea e plăcut să trăieşti. Cu toate acestea, e unul necesar. Cred că am vorbit acum doi ani despre adrenalina care te ajută să îţi mobilizezi toate resursele. Simptomele acestor descărcări de adrenalină nu sunt chiar cele mai plăcute. Nu cred însă că poţi realiza ceva deosebit dacă intri pe scenă la fel ca atunci când intri, dimineaţa, în sala de repetiţii.

— Aveţi trucuri speciale pentru a lupta cu această emotivitate, care poate deveni periculoasă?

— E o linie fină… Trebuie să înveţi s-­o controlezi şi, mai mult decât atât, s-­o îmblânzeşti. E mai greu, dar ţine de concentrare. Ceea ce mă ajută pe mine este acel moment dinainte de a urca pe scenă, când mă întorc înspre mine, înspre ce am în interior, respir adânc şi fac abstracţie de tot ceea ce este în jurul meu. Asta îmi dă voie să cobor până la originea a ceea ce este pe cale să se întâmple.

— Vă mai amintiţi primul concert?

— Da, Concertul nr. 2 de Chopin. Aveam paisprezece ani şi eram acompaniată de orchestra Conservatorului din Paris. A fost un moment superb, în care am avut senzaţia că zbor. Era un sentiment cu totul nou.

— Cine v-­a făcut cel mai frumos compliment?

— Aveţi nişte întrebări foarte interesante! Au fost mai mulţi… Unul dintre primii a fost profesorul meu, Pierre Barbizet, cel care m-­a pus pe calea cea justă. Părinţii mei erau destul de refractari la ideea de a mă duce la Conservatorul din Paris, pentru că asta ar fi însemnat să plec de acasă la doisprezece ani. Am fost suficient de norocoasă, pentru că şi-­au dovedit generozitatea şi mi-­au dat voie. Trebuia însă ca un nume în muzica franceză a acelor timpuri să îi convingă s­-o facă. Acest fantastic pedagog şi pianist – sunt convinsă că îi cunoaşteţi interpretările alături de Christian Ferras – m-­a rugat să îi cânt ceva, cred că sonata Les Adieux. Aveam zece ani. Am fost atât de transpusă de această întâlnire, încât îmi amintesc şi astăzi ce inspiraţie au reprezentat cuvintele lui după ce i­-am cântat. I­-am mulţumit pentru că mi­-a oferit cea mai frumoasă zi din viaţă. Mi-­a replicat: „Dacă vei continua să cânţi aşa, vei mai avea foarte multe!“ Kurt Sanderling a fost altul… Au fost mulţi oameni în aceşti ani care m-­au încurajat şi le sunt recunoscătoare. Una dintre însuşirile care caracterizează un artist este îndoiala. Ai nevoie de ceva care s­-o contracareze, măcar din când în când.

— Cu excepţia Dvs., cine vă este cel mai aprig critic?

— Eu! Sunt atât de implicată, încât cred că un altul nici măcar nu apare pe listă!

— Puteţi vreodată să vă detaşaţi de muzica pe care o aveţi în interior şi să contemplaţi liniştea?

— E greu! Cumva, nu prea pot domoli muzica pe care o am în cap. Interesant este că, dacă încerc 

să mă îndepărtez de zgomotele create de oameni – ceea ce facem toţi, atunci când putem prinde o 

clipă de odihnă în natură – , cu cât e mai profundă liniştea, cu atât mai tare aud muzica. E greu, 

dar cred că aşa ar trebui să fie. Poate că acele momente în care chiar pot să reduc totul la tăcere 

sunt clipele dinaintea concertului.

— Dar când aveţi un program atât de intens, când trebuie să cântaţi în concert aproape în fiecare seară, în colţuri diferite ale lumii, cum reuşiţi să vă detaşaţi de această lume, măcar din când în când, şi să vă găsiţi liniştea interioară?

— Cred că pacea interioară e cu noi atunci când facem ce ne place, ceea ce ne ajută să fim în armonie cu lumea din jur. E un privilegiu imens, care îmi aduce dacă nu pace, atunci cel puţin echilibrul. E un drum greu de găsit. Ca să ai pace, trebuie să fii tu însuţi, dar să te şi ajustezi la ceea ce se întâmplă în jur. Contrastul e o calitate, dar nu cred că este un scop în sine, ci o parte a definirii personale de zi cu zi.

Copyright Ed. Humanitas, 2015