Pasiune şi nelinişte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Carnetele” lui Albert Camus, ţinute sistematic de acesta între anii 1935 şi 1959, nu sunt nicidecum similare ori asimilabile unui jurnal. De altminteri, undeva, în cuprinsul lor, scriitorul dă expresie dorinţei de a trece cândva la ţinerea unui jurnal. Cu toate acestea, ele înseamnă o succesiune de texte importante, evident mai mult decât o scriere de rang secund ori “de acompaniament”.

Sunt remarcabile mărturii de creaţie, dar şi de conştiinţă. Iată motivul pentru care apreciez că apariţia lor la editura RAO, în traducerea românească a Micaelei Ghiţescu, cu notele de subsol aparţinând lui Roger Quillot, dar şi cu completări datorate traducătoarei sau redactorului de carte, reprezintă mult.

În primul rând, avem de-a face cu o necesară, o utilă, o obligatorie recuperare, chiar dacă e venită cu o oarecare întârziere, Adică la un an de la celebrarea unui secol de la naşterea marelui scriitor şi gânditor francez. O recuperare al cărei rost şi rezultat e acela de a-I releva cititorului român cultivat, familiarizat cu scrierile de ficţiune ale scriitorului francez de origine algeriană, cu romanele, cu nuvelele şi cu piesele sale de teatru, pe gânditorul Camus. De a-i devoala frământările, întrebările, îndoielile. De a aduce la lumină o conştiinţă pentru care libertatea e o valoare nenegociabilă. De a ni-l arăta mai în profunzime pe acela ce s-a impus în menţionata ipostază de gânditor îndeosebi graţie celebrelor sale eseuri filosofice Mitul lui Sisif  şi Omul revoltat, dar care apare încă şi mai pregnant ca atare la capătul lecturii celor 730 de pagini cât are ediţia românească a Carnetelor.

Simplificând, am putea spune că notaţiile aproape cotidiene făcute de Albert Camus în Carnetele sale refac sinuozităţile unei existenţe deloc comode, care, în ciuda pesimismului său auto-asumat, nu a renunţat niciodată nici la om, nici la uman şi nici nu a admis greşeala existenţialistă de a reduce umanul la istorie. O existenţă ce a cunoscut angajarea de care nu s-a dezis de fapt niciodată, semnificativă fiind în acest sens pasiunea cu care s-a dedicat jurnalismului, prozei,  teatrului, în acest din urmă caz nu doar în ipostaza de scriitor de literatură dramatică, ci şi de adaptator de texte, de animator, ba chiar de regizor. O existenţă ce nu a exclus însă nici dezangajarea faţă de ceva ce s-a dovedit a fi fost greşit, mincinos, înşelător, nici refuzul, nici rectificarea greşelii, operaţiuni ce au intervenit drastic, categoric, atunci când Camus a avut evidenţa drumului greşit.  Asta însemnând că scriitorul hedonist, îndrăgostit de soare şi de apă, dar mai presus de viaţa trăită fără constrângeri a înţeles mai repede, mult mai repede şi mai profund decât majoritatea intelectualilor francezi căzuţi pradă stângismului maladiv nocivitatea ideii comuniste. De unde decizia lui de a părăsi Partidul Comunist Francez, de unde permanenta reflecţie asupra comunismului, o reflecţie cărora Carnetele îi slujesc drept mărturie. De unde şi exprimarea imposibilităţii împăcării comunismului cu dezgustul. Această angajare derivă, fără doar şi poate, din afirmarea ideii exprimată încă din primele pagini ale Carnetelor, idee în conformitate cu care “arta nu e totul pentru mine. Măcar de ar fi un mijloc.”

image

De unde, fără doar şi poate, caracteristica principală a Carnetelor, sesizată de Monica Lovinescu încă din ianuarie 1965, la puţină vreme după ce în librăriile pariziene apărea cel de-al doilea volum al acestora. “Vom fi dezamăgiţi, vom fi răsplătiţi?” după lectura Carnetelor se întreba jurnalista. Şi tot ea răspundea: “Depinde ce anume căutăm. Pentru cei care ar vrea să afle aici elementele unei biografii sau oglindirea unei atmosfere intelectuale pariziene, dezamăgirea ar fi nu numai sigură, dar şi meritată. Camus nu se povesteşte, dar nici nu povesteşte pe alţii”, observă Monica Lovinescu. Deşi ceva mai încolo, dincolo de martie 1951 când se opresc însemnările din volumul al doilea al Carnetelor, volum pe care l-a comentat Monica Lovinescu, apar şi notaţii cu caracter ceva mai personal, chiar şi mici înclinaţii spre “autopovestire”. “Singura lui biografie- continua recenzenta- este aceea a unei gândiri şi a unei exigenţe morale.

Din acest punct de vedere- care este acela al moralistului- Carnetele dezvăluie o operă şi un om. Nu pentru că Albert Camus ar analiza geneza operei sau ar pune întrebări omului. Ci numai în măsura în care însemnările sunt ca firul roşu ce leagă între ele momentele de sinteză care sunt cărţile. Pe scheletul operei se grefează astfel ţesuturile nervoase, arterele prin care va curge sângele viu. Din mit, Carnetele coboară opera în realitate. Imaginea nu ni se pare deloc gratuită. Camus constatând în Carnete vocaţia sa de făuritor de mituri mai curând decât aceea de roamncier sau creator de viaţă.” (cf. Monica Lovinescu- Etica neuitării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008). Şi recenzenta îşi ilustrează opinia printr-un citat semnificativ care sună astfel: ‘’Opera mea de-a lungul acestor două cicluri: nişte fiinţe fără minciună, deci nereale. Aceste fiinţe nu sunt pe lumea noastră. Iată de ce, până acum, nu sunt un romancier în sensul obişnuit. Ci, mai curând, un artist care creează mituri pe măsura pasiunii şi neliniştii sale”. Un citat pe care l-aş pune în relaţie cu cel ales de editorul român al Carnetelor pentru a-l plasa pe supracoperta a patra a cărţii: “Primul lucru pe care trebuie să îl înveţe un scriitor este arta de a transpune ceea ce simte în ceea ce vrea să simtă alţii. La început, reuşeşte din întâmplare. Dar pe urmă talentul trebuie să înlocuiască întâmplarea. Există şi o parte de noroc la rădăcina geniului. N-ar fi trebuit să scriu dacă lumea ar fi limpede, arta nu ar exista, iar dacă lumea mi s-ar părea că are un sens, nu aş mai scrie. În unele cazuri trebuie să fii personal din modestie.”

Aşadar, pasiune şi nelinişte. Sunt dominantele ce traversează opera lui Camus de la Moartea fericită, despre care găsim referiri în primele pagini ale Carnetelor, la Cei drepţi, la adaptarea pentru scenă a scrierilor lui Dostoievski ori la neterminatul proiect de unire într-un singur text destinat reprezentării a două mituri fundamentale, cel al lui Don Juan şi cel al lui Faust. De unde şi afirmaţia din una dintre paginile de final ale Carnetelor: “Meseria mea e să-mi scriu cărţile şi să lupt când libertatea alor mei şi a poporului meu este ameninţată. Asta-i tot.”

Albert Camus- CARNETE; Traducerea: Micaela Ghiţescu; Editura RAO, Bucureşti, 2014   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite