Ca şi cele două culegeri anterioare („Fie-ne tranziţia uşoară” şi „Mi-e rău la cap, mă doare mintea”), cea de-acum („Muşte pe parbrizul vieţii”) provoacă un complicat amestec de ilaritate şi disperare. Numitorul comun al ambelor sunt lacrimile: lacrimi de rîs, în primul caz, lacrimi de tristeţe, în cel de-al doilea. Autorul consemnează şi el, în prefaţă, acest dublu efect al antologiilor sale.

Textele sunt de un haz ameţitor, dar sînt, deopotrivă, simptomul unei patologii durabile şi primejdioase. La întrebarea (unanimă): „De ce merg prost lucrurile în România?”, cartea lui Radu Paraschivescu propune un răspuns pe care nu-l prea luăm în serios, deşi e, în bună măsură, lămuritor. Lucrurile merg prost pentru că pe scena noastră politică şi mediatică se vorbeşte prost româneşte. Faptul că „vedetele” noastre, „modelele” oferite de presă şi de instituţii au o relaţie catastrofală cu limba în care se exprimă compromite tot ce ţine de registrul valorilor, al educaţiei, al corectitudinii (în sens larg), al dialogului civilizat, al bunului gust. Şi nu avem în vedere mici scăpări gramaticale, mărunţi cîrcei logici, sau unele triste platitudini.

Toţi putem păţi, la răstimpuri, ruşinea unor astfel de derapaje. Ceea ce avem în vedere este acea „rea folosire a cuvintelor”, despre care se spune, într-un dialog platonician (Phaidon), că „face rău sufletelor”. Cînd în jurul nostru şi al copiilor noştri se adună roiuri întregi de „vorbe proaste”, cînd fiinţa limbii intră în derivă, riscăm să sfîrşim otrăviţi, schimonosiţi lăuntric, contaminaţi de un virus pentru care nu există antibiotic…

Aşadar nu la greşelile, aproape inocente, recoltate din repertoriul cîte unui sportiv, sau al cîte unei demimondene, ne referim. E amuzant să vezi cum cineva spune Maglabeş în loc de Bangladesh, „mameleon” în loc de mamelon, „emenangită” în loc de meningită, sau „Maseuza” în loc de Marseieza. E stingheritor să constaţi că „lucrativ” e folosit cu sensul de „care lucrează”, că un elev de liceu (viitorul patriei!) vorbeşte de „poponarişti şi semănătorişti”, sau că un celebru manager sportiv îl numeşte pe Dumnezeu Tatăl „Atotstivuitorul” (în loc de „Atotştiutorul”?).

Lucrurile devin ceva mai îngrijorătoare, cînd un proaspăt ales europarlamentar crede că primul om care a zburat în cosmos a fost român. Tot un proaspăt ales europarlamentar vorbeşte astfel: 

„Le spunem: <<Aveţi nevoie de noi în Schengen, ne sunaţi. Dacă ne-au primit nepregătiţi în Uniunea Europeană, să aibă curajul să ne spună, dar le putem spune şi noi: Vă luaţi Carrefour şi toate astea>>.

Iată şi discursul unui ministru: „Vom efectua şi zborul cu cadavrele neînsufleţite ale celor decedaţi”. Nu e de mirare că Dumitru Dragomir se teme de cărţi („Azi citeşti, mîine citeşti, poimîine citeşti…te apucă pandaliile, fratele meu”), sau că lectura îi provoacă lui Gigi Becali, dureri fizice („Mie nu-mi place să citesc că-mi lăcrimează ochii, mă dor ochii, m-ai înţeles?”). Mai spectaculos e cum vede lucrurile un fost prim-ministru:

„Eu personal cred că, în medie, pe zi, pe citire rapidă, lecturez cel puţin două mii de pagini”.

Cutare politician vine cu fine opinii strategice: „Nu poţi să conduci organizaţia PSD Bucureşti dacă eşti pămpălău, că te ejaculează”. Primul ministru al ţării riscă ample reorientări geopolitice: „Nu am deloc sentimente de mare iubire faţă de Statele Unite ale Americii. Prefer China.” Un fost ministru de externe crede că am da lovitura dacă am fabrica „tractoare cu GPS”. Şi aşa mai departe…Nu te poţi simţi în siguranţă, dacă te gîndeşti că sîntem pe mîna unor asemenea gînditori…Cu atîtea „muşte pe parbriz”, traficul devine o aventură sinucigaşă.

Povestea cu muştele îmi aduce aminte de o conversaţie pe care am avut-o cu Petre Ţuţea, cu puţin timp înaintea sfîrşitului său. Era o vară fierbinte şi mă aflam pe marginea patului lui de spital. O mulţime de muşte bîzîiau în jurul nostru, iar eu mă străduiam, fără prea mult succes, să le alung. La un moment dat, domnul Ţuţea mi-a spus, consolator: „Lasă-le! N-ai ce le face! Sînt muştele noastre! Muştele patriei!” După care a conchis, melancolic:

„Sîntem curul Europei!”