Lumi paralele. De politică nu scăpăm oricum

Băieţelul meu, pasionat de istorie şi biologie, a descoperit în aceste zile de vacanţă cum să intre de pe telefonul lui în programele mele de calculator. Mi-a făcut mai multe probe până să mă facă să cred. Descopăr la el o logică sofisticată, o perseverenţă care mă pune pe gânduri.

Profesoara de matematică îmi spune că nu îndrăzneşte mult la lecţii, apoi revine, când mă vede că vreau s-o contrazic, şi completează, e un timid! Cu câteva zile în urmă, având o musafiră din Hong Kong, o studentă plină de şarm, s-a dovedit a fi de neoprit, dialoga cu ea în engleză, apoi pe ascuns a învăţat de pe telefon o mulţime de cuvinte în japoneză, pe care i le plasa la masă.  Avea nişte incursiuni lingvistice şi culturale care de data asta mă făceau să nu-l mai pot urmări.

Şi totuşi ceva mă irita.

Aici ar trebui să fac o paranteză. În articolul despre „Macbeth” pornisem de la iritările pe care ni le creează influenţele de tot felul, politice, culturale, emise cu o nonşalantă libertate de surse de tot felul, în spaţiul nostru comun. Doar resentimentul ne face cel mai adesea, cred, să ne deschidem şi să ne schimbăm. Să deschidem cercul strâmt al stărilor puternice. Sfărâmăm graniţele de fapt, şi punem în acord omul pasiunii cu cel al inteligenţei, omul ingenuu cu cel schimbător. Uneori în asemenea spaţiu deschis, cum este, fireşte, cel al lumii noastre - patria modernă -, simţim o iritare continuă. Ca salvare, am propus o lectură gen „Macbeth”, în care este descris, rapid şi plăcut, creşterea şi descreşterea unui rău omogen. După cum îl descrie Shakespeare, sentimentul se află intact, acolo, înăuntru nostru, în toată splendoarea lui naturală.   

De ce nu vrea atunci fiul meu să citească ce-i recomand?

Aşa că în aceste seri de vacanţă am încercat să-i citesc ceva, înainte de somn, din „Numele trandafirului” de  Umberto Eco. Cuvinte despre istorii vechi sau fraze care-i amintesc de texte religiose îl fac să nu reacţioneze brusc. Să nu fie resentimentar, adică. A fost de mai multe ori la biserică şi ceva l-a convins să fie mai răbdător când simte ritmul unor asemenea fraze plăcute, nu mai spun pline de miez. Altfel, devine hotărât, amână lectura din cărţile pe care i le propun. L-am omorât cu Slavici şi Caragiale. Caragiale i-a plăcut.

Am reluat Umberto Eco, citind de data asta singur, cu voce tare. Cuvintele şi informaţiile lui îmi fac bine, apoi mă uimesc scenariile, strategiile de-a face ca lucruri complicate, sofisticate, să fie acceptate cu plăcere. În „Numele Trandafirului”, chiar de la început, reia raţiunea aceea din versetele biblice, a relaţiei cuvântului în spirit cu lumea. E un fel de cod pe care, dacă mi-l asum în acel context, intru pe o cale specială în istoriile lui complicate. Memorez uşor o mulţime de nume, fac conexiuni între acele lumi din evul mediu, delimitate precis de forţe politice şi religioase. Crimele groaznice de acolo întăresc aceste graniţe în memorie, îmi ordonează mintea şi sufletul, iar lucrurile se repetă în serii de frumuseţi gradate şi limpezi. E un instrument inventat de autorul acesta atât de instruit ca să ne facă, prin ricoşeu, să cunoaştem ultima modernitate, cea a spaţiului plat, fără ierarhii, măcinat de atâtea ciocniri între absolutisme şi relativisme, plin de cărări care se bifurcă, de scenarii, de nume rătăcite din contextul lor formativ, originar. Vorbeşte-mi de plăcere!, îmi vine deseori să-i reproşez, dar amân, căci prind repede câte un sens cultural, precis notat, ora, anul, conjunctura, sursa, una oficială, alta actuală, gen WikiLeaks. De la un cuvânt greu de descâlcit, se ajunge la distrugerea unei biblioteci, la prezenţa unui război interior într-un oraş, într-o lucrare, operă de călugăr sau filozof. Apar excesele realităţilor, ca excese ale fanteziei precis delimitate cultural şi istoric, sau ca acţiuni ale duşmanilor invizibili, prezenţe străine din interiorul fiecăruia.

Umberto Eco acesta al meu e un fel de calculator, groaznic,  plin de bogăţii, la care ajunge fiul meu, pornind inspirat de la comenzi sofisticate de pe telefon lui, stând comod în pat, fără iritarea şcolii.

Îmi lipseşte, totuşi, cheia care să mă facă să găsesc acel relief al lumii sale ascunse, plăcute pentru amândoi. Sigur că există. Nu mai pot să nu cred în lumi paralele, care straniu se împletesc pănă la urmă.

El mă priveşte cu bunătatea aceea de timid în expansiune. Simte că vorbim din ochi. Nu ştie că-l admir în primul rând pentru cât de repede creşte fizic. În jumătate de an, s-a mărit cu un cap. Ce piele fină ai, îmi spune. Nu ştie că e moale pentru că începe să fie bătrână. Aşa că râdem, amânăm o discuţie adâncă şi complicată, pentru un mai târziu potrivit pentru amândoi.

P.S.

În această perioadă, în Biblioteca Centrală Universitară, de câteva zile, chiar la intrare, pe un ecran electronic uriaş, nou-nouţ, este anunţată lansarea cărţii unui politician, a dlui Ruşanu. Domnia sa, cred, îşi spală rufele murdare în public, după ce a scăpat de închisoare pentru corupţie. La ce mafii politice, economice, din Securitate sau SRI, se poate ajunge, dacă se merge pe fir în sus, pornind de la acest eveniment care va avea loc în aula BCU? Vă rog să ghiciţi! Ministerul Educaţiei, care finanţează din bani publici această instituţie, ar trebui să dea un răspuns.