Libertatea ca valoare supremă

Aparţinând biologic generaţiei 27, dar străin de orice implicare legionară, aşa cum, din nefericire, s-a întâmplat cu unii dintre reprezentanţii de frunte ai acesteia, debutând în volum târziu, de abia în 1946, cu romanul Frunzele nu mai sunt aceleaşi, apărut sub pseudonimul Mihail Villara, Mihail Fărcăşanu e cunoscut îndeosebi datorită publicisticii sale.

Aceasta s-a consumat în diverse periodice, cele mai multe de orientare liberală, din ţară, dar şi din exil.

Îndată după 23 august 1944, odată cu reluarea apariţiei cotidianului Viitorul al PNL, suspendat încă din anul 1938, Mihail Fărcăşanu devine directorul acestuia, publicând în cuprinsul lui editoriale zilnice şi comentarii politice, înfruntând feluritele forme ale cenzurii, din ce în ce mai acerbă. De la cea politică, o cenzură care, în realitate, nu a fost niciodată abolită, nici după ce România s-a lepădat de fascism şi în pofida faptului că după actul istoric al cărui arhitect a fost Regele Mihai I Constituţia democratică din 1923 a fost repusă în drepturi, la cea economică, aceasta manifestându-se prin tot mai redusa cotă de hârtie acordată publicaţiei. Lucru care a determinat tipărirea ei într-o paginaţie redusă şi într-un tiraj nici pe departe suficient prin raportare la solicitarea pieţei.

Apărarea libertăţii de noua barbarie

Aici, în aceste editoriale scrise într-un interval foarte bine definit de Ioan Stanomir în cartea Apărarea libertăţii 1938-1947 (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010) drept unul de “democratizare înşelătoare”, Mihail Fărcăşanu îşi va exercita ceea ce acelaşi exeget numeşte “misiunea de a apăra patetic şi disperat cauza demnităţii în faţa noii barbarii”, dar va şi schiţa “profilul noului discurs liberal”, gândirea sa oferind “imaginea stenică  a unui liberalism umanist, personalist şi antietatic’’, bazat pe încrederea în valorile libertăţii şi, implicit, pe refuzul oricărei influenţe totalitare.

Suportând numeroase şicane, înfruntând urmărirea Siguranţei deja controlată de comunişti, activitatea lui Mihail Fărcăşanu a avut de suportat oprelişti şi limitări, devenite din ce în ce mai pregnante după ce la 6 martie 1945 Moscova izbuteşte să impună primul guvern pro-comunist condus de dr. Petru Groza. Desluşind cu luciditate prevestirile sumbre privind viitorul României, prevestiri care au marcat întreg anul 1946 şi care au culminat cu falsificarea grosolană a alegerilor, Mihail Fărcăşanu va izbuti să evadeze în chip rocambolesc din România, împreună cu soţia sa, Pia Pillat, la bordul unui avion militar. Asta după ce volumul Scrisori către tineretul român, apărut sub semnătură proprie în primăvara fatidicului an 1946, va fi interzis de cenzură.

După popasuri succesive la Roma şi la Paris, Mihail Fărcăşanu se va stabili în Statele Unite, va deveni un apropiat al lui Grigore Gafencu dar şi al generalului Rădescu, se va număra printre fondatorii Asociaţiei Românilor Liberi. Până la decesul intervenit în 1987, Mihail Fărcăşanu va fi unul dintre liderii opoziţiei anti-comuniste din afara graniţelor ţării. Fapt ce se va concretiza atât în publicistica lui, concentrată în contribuţiile radiofonice de la microfonul programului românesc al postului de radio Europa liberă, program al cărui prim director a fost (1950-1953), cât şi în paginile diverselor ziare ale exilului- îndeosebi Românul, dar şi, în plan practic, prin calitatea de preşedinte al Ligii Românilor liberi, calitate pe care a deţinut-o până la autodizolvarea acesteia, după anul 1965.

Evoluţia unei gândiri politice

Volumul Viitorul libertăţii- Publicistică din ţară şi de din exil (1943-1963), recent apărut sub îngrijirea Piei Bader Fărcăşanu la editura Polirom din Iaşi, are meritul de a reface fidel evoluţia destinului lui Mihail Fărcăşanu, a gândirii lui politice, de a urmări traseul radicalizării atitudinii sale anticomuniste şi antitotalitare, al întăririi credinţei sale fidele în valorile umaniste şi în libertate.

În articolele apărute în primele zile şi săptămâni de după 23 august şi  după reapariţia Viitorului, Mihail Fărcăşanu pare a da dovadă de o anume bunăvoinţă, dacă nu chiar de naivitate faţă de atitudinea Moscovei, faţă de acţiunile dictatorului de la Kremlin ori chiar faţă de Partidul Comunist Român. Vorbeşte despre “realismul politic excepţional al mareşalului Stalin”, vrea bună vecinătate cu Răsăritul, socoteşte că “regimul la care au aderat toate grupările noastre politice este cel democratic ”, apreciază că “Partidul Comunist a devenit…un organism politic ca şi celelalte, înţelegând să îşi valorifice corpul său de idei compatibil cu respectul drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului şi cu colaborarea pe planul continuităţii statului cu celelalte partide ”.

Asta pentru că socotea că “mecanismul obişnuit al democraţiei este discuţia”, dar poate şi fiindcă era nevoit ca în analizele sale, extrem de detaliate şi de argumentate de altfel, să ţină cont de amănuntul că România era încă în război, că Uniunea Sovietică îi era aliat, că prima prioritate era refacerea economică a ţării, lucru ce era imposbil fără creşterea producţiei, că vor urma plata unor despăgubiri de război şi negocieri de pace dure.

Mihail Fărcăşanu: «expresia autentică a unei democraţii este domnia legii»

Deşi admitea că “este o întreprindere temerară a vorbi astăzi despre idei în zăngănitul armelor şi teribila încleştare a faptelor”, într-un editorial apărut la 10 ianuarie 1945, Mihail Fărcăşanu aprecia că “expresia autentică a unei democraţii este domnia legii”. Interesant, în acelaşi editorial, jurnalistul condamna ferm o practică ce, din păcate, se manifestă şi în România din azi, aceea a publicării în presă a unor proiecte de legi, unele fanteziste, ce nu au trecut încă de Consiliul de miniştri.

Dincolo de această aparenţă de bunăvoinţă, ba chiar de înşelătoare naivitate despre care vorbeam mai sus ori de civilitatea necondiţionată a scrisului gazetarului, constant rămâne totuşi un realism remarcabil şi un atent simţ al observaţiei. Fărcăşanu sesizează şi evaluează atent toate mişcările din viaţa politică românească, e cu deosebire preocupat de acţiunile Partidului Comunist, denunţă operaţiunile acestuia de înfiinţare şi încurajare a unor formaţiuni satelit. La 15 octombrie 1944, Mihail Fărcăşanu a publicat un text în care arată că astfel “Blocul Naţional-Democatic, garant al actului de la 23 august,  a fost slăbit, deoarece în loc să se consolideze unirea şi buna înţelegere între cele patru partide democratice care îl formează, s-a accentuat tocmai ceea ce le diferenţiază şi le desparte”.

Într-unul din ultimele numere ale Viitorului, mai exact în textul publicat la 18 februarie 1945, Fărcăşanu va vorbi despre faptul că unele fenomene de emasculare a unei părţi a burgheziei şi muncitorimii care s-au lăsat în trecut remorcate la extremism, despre “tranzacţii şi concesii perpetue”, despre “isterii politice”, avertizând pe un ton categoric că “astăzi aceleaşi fenomene se repetă” şi reiterând ideea că “libertatea nu poate fi păstrată decât prin curaj şi prin luptă permanentă” căci “orice adormire a vigilenţei, orice abdicare de la demnitate, de la drepturile omului şi independenţa lui înseamnă o lovitură mortală adusă libertăţii”.

Imediat ce a ajuns în exil, Mihail Fărcăşanu a folosit posibilitatea exprimării libere spre a-şi reafirma credinţa în valoarea supremă a libertăţii şi în necesitatea apărării acesteia.

Într-o comunicare rostită la Congresul Uniunii Mondiale Liberale de la Zürich ce a avut loc între 20 şi 25 mai, comunicare publicată în Le Courrier roumain, Mihail Fărcăşanu a denunţat “nesiguranţa şi teama” ce au pus stăpânire pe lume, eroarea în conformitate cu care “la umbra totalitarismului se pot realiza reforme sociale”. Jurnalistul a insistat asupra ideii că libertatea deţine un rol esenţial în menţinerea păcii.

Viitorul libertăţii nu curpinde între paginile sale comentariile radiofonice rostite de Mihai Fărcăşanu de la microfonul postului de radio Europa liberă. Nu ştim, aşadar, cât de radicale au fost ele şi dacă e adevărat că, aşa după cum se spune în nesemnata schiţă biografică, jurnalistul a demisionat de la conducerea serviciului românesc al Radioului din pricina intruziunii CIA în politica sa editorială. Se ştie astăzi însă foarte bine că în primii ani de funcţionare, Europa liberă  nu a avut un cod deontologic ferm formulat. Un minus care a condus şi la greşeli editoriale. Se mai ştie, de asemenea, că în 1956, cu ocazia Revoluţiei maghiare, postul în întregime, dar şi autorităţile americane nu au avut o atitudine chiar foarte cumpănită, nici din cale afară de justă, că i-au încurajat pe protestatari, că i-au lăsat să înţeleagă că vor primi sprijin extern.

Sunt lucruri recunoscute şi regretate atât de administraţia americană, cât şi de Radio Europa liberă, sunt fapte care s-au aflat la originea redactării Cartei Radioului. Fărcăşanu, revenit în America, va condamna aceste excese. Iată ce scria ziaristul român la data de 1 ianuarie 1957: “Ne este perfect clar faptul că, deşi unele afirmaţii nesăbuite lansate de o agenţie a Statelor Unite declarată drept neoficială, dar considerată drept oficială de cei implicaţi- regiunile de destinaţie şi refugiaţii- au avut o anume influenţă, ele nu se pot totuşi măsura cu importanţa unei propagande intensive de zi cu zi de-a lungul anilor. Principalul efect al acestui masiv efort american a fost de a confirma şi de a susţine credinţa oamenilor de dincolo de Cortina de fier în interesul puternic şi sincer al Statelor Unite faţă de lupta lor pentru libertate. Consecinţele psihologice ale acestui baraj propagandistic care făcea apologia libertăţii ne conduc la concluzia inevitabilă că în spatele unei asemenea etalări de risipă morală şi materială nu poate fi nimic altceva decât vid. Reacţia normală a acestor oameni a fost, însă, aceea de a crede că mesajele americane erau expresia unei politici reale de a le veni în ajutor. În consecinţă, crezând cu tărie că ei nu erau uitaţi şi nu erau abandonaţi, patrioţii maghiari au suferit o amară deziluzie, găsindu-se total abandonaţi în zilele şi săptămânile tragice ale luptei lor disperate.” 

Mihail Fărcăşanu va denunţa efectele nocive şi de durată, o durată ce se va extinde dincolo de anul 1945, ale Pactului Molotov-Ribbentrop, ca şi fatidicele urmări ale Yaltei. El va judeca aspru şi în termeni categorici, adesea duri, inacţiunea lumii libere, va fi un critic acerb al lui Winston Churchill, ca şi al succesivelor administraţii americane, al atitudinilor acestora faţă de felul în care înţelegea Moscova să se comporte în raport cu ţările condamnate, fără voia lor, la comunism.

Socotind pe drept cuvânt că la Bucureşti, guvernul e o “slugă a Sovietelor”, o “agenţie totalitară nereprezentativă şi teroristă”, Fărcăşanu va dori acţiuni ferme din partea Occidentului şi din partea Statelor Unite. Va milita chiar pentru sancţiuni şi izolare.

 E mai greu de acceptat însă că Mihail Fărcăşanu ar fi avut tocmai dreptate atunci când  a susţinut, cu o voce extrem de vehementă, neadmiterea României şi a celorlaltor ţări comuniste în ONU. Tot la fel cum cred că s-a înşelat atunci când a încurajat moral atacul legaţiei române de la Berna, atac din 1955, acţiune cu conotaţii teroriste evidenţiate, din câte se pare, chiar de la microfonul Europei libere de Noel Bernard, în cursul primei sale treceri pe la şefia Departamentului românesc.

Găsim într-o primă Addendă a volumului Viitorul românesc remarcabilul eseu Libertate şi existenţă, apărut în intervalul ianuarie-martie, în numerele 1-3, ale lunarului Revista Română, un text semnificativ pentru anvergura formaţiei intelectuale şi a culturii filosofice ale lui Mihail Fărcăşanu.

Mihail Fărcăşanu- Viitorul libertăţii, Editura Polirom, Iaşi, 2013