„La taclale cu idolii“. Autoarea Daniela Zeca-Buzura face teoria „talk-show-ului“

Avatar al dezbaterii, talk-show-ul este un gen în plină glorie în televiziunea actuală. Prin acest studiu, publicat de Editura Polirom, Daniela Zeca-Buzura propune „o elucidare din mers” a principiilor de funcţionare a talk-show-ului. Adevarul.ro va prezintă fragmente în avanpremieră din volumul care apare în colecţia „Collegium. Media“ a editurii.

Talk-show-ul este un gen preponderent în controversatul context al audiovizualului contemporan, dominat de crime neelucidate, mici drame conjugale şi abateri de la normă. La baza interpretării evoluţiei şi a influenţelor socioculturale ale emisiunilor de tip talk-show stau atît experienţa autoarei în moderarea şi producerea acestui format de televiziune, cît şi analiza mai multor producţii difuzate în România, sub acest generic, în perioada ianuarie 2001 – iunie 2014.

Adevarul. ro vă prezintă un fragment din volum:

"În ce fel ar putea schimba lumea talk-show-ul

Nu e nevoie de o expertiză mediatică pentru a înţelege: conversaţia despre viaţa intimă a unei vedete, desfăşurată în platoul de televiziune, nu va schimba faţa lumii. Realitatea socială şi politică a ultimilor trei decenii a demonstrat însă, la nivel global, că dialogul dintre doi lideri politici ori fie doar punerea în discuţie, sub reflectoarele din studio, a unui conflict armat, a unei situaţii tensionate sau a unei crize declanşează şi provoacă efecte vizibile care îndreptăţesc convingerea că neoteleviziunea schimbă sau măcar influenţează mutaţiile ce se produc în noua ordine mondială.
 

În vara anului 2009 mă aflam la Teheran, în plină desfăşurare a preparativelor electorale pentru cel de-al doilea mandat al preşedintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad, un favorit „ieşit din popor” şi cunoscut pentru radicalismul şi excesele sale fundamentaliste. Ajuns nepopular în urma măsurilor din primul său mandat de patru ani, protejatul ghidului suprem, ayatollahul Khamenei, avea un contracandidat puternic în reformistul Mir-Hossein Moussavi, care a reuşit să câştige adeziunea masivă a tinerilor şi a electorilor educaţi din marile oraşe ale Iranului. În cursa electorală mai luaseră startul alţi doi candidaţi – Mohsen Rezaei, fost lider al Gărzii Revoluţionare şi care în acel moment se exprima critic faţă de politica externă şi de problema nucleară a lui Ahmadinejad, şi Mehdi Karroubi, un fost purtător de cuvânt al Parlamentului. Însă atât comentariile analiştilor şi ale observatorilor occidentali, cât şi emulaţia celor peste două milioane de entuziaşti care se întruneau la mitingurile de susţinere organizate la Teheran îl recomandau pe Moussavi, profesor universitar şi fost prim-ministru, retras pentru o vreme din prima linie politică, drept o personalitate puternică şi singura provocare serioasă proreformă pentru preşedintele radical Mahmoud Ahmadinejad.
 

În seara zilei de 3 iunie 2009, cu nouă zile înainte de momentul alegerilor, am asistat la Teheran la un „experiment mediatic” fără precedent pentru o republică islamică majoritar şiită, condusă de un preşedinte ultraconservator. La ora 22.30, canalul oficial de televiziune Press TV a difuzat în direct confruntarea finală dintre ex-premierul Moussavi şi Mahmoud Ahmadinejad, amândoi candidaţi la preşedinţie. În acea „seară istorică”, peste 16 milioane de telespectatori au rămas în faţa televizoarelor, urmărind uluiţi o adevărată dispută à l’américaine între doi rivali pasionali, care au luptat cu argumente şi cu un arsenal diferit, dar care au creat un spectacol veritabil şi de neimaginat până atunci în capitala Iranului. Nu a fost vorba despre o dezbatere electorală, desfăşurată după rigorile genului, ci de un talk-show zgomotos şi conflictual, care a scăpat de sub toate previziunile cenzurii şi care a determinat ca 86% dintre cei 40 de milioane de cetăţeni iranieni cu drept de vot să fie la urne în data de 12 iunie 2009.
 

Pentru prima dată în istoria acestei republici islamice s-a întâmplat ca la televiziune, la o oră de maximă audienţă şi într-o transmisiune în timp real, să fie discutat cazul ayatollahului Hashemi Rafsanjani, fost preşedinte al Iranului (1989-1997), considerat un cleric corupt, în timp ce preşedintele Mahmoud Ahmadinejad s-a lansat într-un virulent atac la persoană, acuzând-o deschis pe Zahra Rahnavard, soţia lui Mir-Hossein Moussavi şi organizatoare a campaniei electorale a liderului reformist, de plagiat în teza de doctorat şi de „favoruri nepermise” faţă de susţinătorii „mişcării verzi” a simpatizanţilor lui Moussavi. Cu calm şi cu eleganţa unor argumente demne de un politican occidental exersat, Hossein Moussavi a făcut public o strălucită probă de qheyrat , care i-a încântat pe electori şi i-a atras adeziunea unanimă a femeilor iraniene cu drept de vot. La nici 30 de minute după încheierea acestei confruntări televizate, peste 800.000 de susţinători umpluseră scuarul pieţei Azadi, care ocupă aproape 4 kilometri în centrul Teheranului, scandând „Evyat Moussavi! Darmat garm! Mashala Mordech Iran!”  şi sfidând interdicţia Comitetului de îndrumare Islamică de a mai organiza orice fel de manifestaţie de stradă.
Deşi reformatorul moderat Moussavi a pierdut alegerile din 2009 în urma unor fraude electorale evidente, iar contestaţiile sale s-au soldat cu un lung arest la domiciliu pentru el şi soţia sa, precedentul recent de la Teheran a dovedit o dată în plus că opiniile mai multor teoreticieni europeni, care s-au exprimat că, „după căderea zidului Berlinului, niciun alt zid sau îngrădire nu vor mai putea constitui un obstacol etanş pentru radioul şi televiziunea globale”, sunt probate (Rieffel, 2005, p. 135).
Dacă într-un caz precum cel pe care l-am relatat efectele unei confruntări electorale sunt doar parţial cuantificabile, studii efectuate în Europa şi America ultimului sfert de veac se pronunţă răspicat asupra ideii că, „în contexte specifice, talk-show-ul de televiziune, reportajele şi relatările jurnalelor de ştiri determină sau influenţează bulversările lumii actuale” (Hesse, 1993, p. 168). (Copyright "La taclale cu idolii", de Daniela Zeca-Buzura. Editura Polirom)

Din cuprinsul cărţii: Talk-show-ul, o „agora electronică”? • Ce se întîmplă într-un talk-show de televiziune?

• Dezbaterea şi talk-show-ul – o abordare constructivistă • Talk-show-ul – un gen minor? • Talk-show-ul ca dispozitiv strategic al neoteleviziunii • Talk-show-ul ca dispozitiv simbolic al neoteleviziunii

Daniela Zeca-Buzura este absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi a unui masterat în ştiinţele
comunicării. Din anul 2001 este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti şi lector la catedra de presă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul aceleiaşi universităţi. La sfîrşitul anului 2006 a primit distincţia „Personalitatea europeană a anului pentru România” - secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană. Din martie 2003 a fost redactor-şef al redacţiei Literatură Arte, iar în perioada 2004-2012, directorul canalului de televiziune TVR Cultural. A mai publicat volumele: Orfeea (poezie, Viitorul Românesc, 1994), Îngeri pe carosabil (proză, Coresi, 2000), Melonul domnului comisar (critică literară, Curtea Veche, 2005), Jurnalismul de televiziune (Polirom, 2005),
Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother (Polirom, 2007), Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii (Polirom, 2009; Premiul pentru eseu al Asociaţiei Naţionale a Profesioniştilor de Televiziune din România), Istoria romanţată a unui safari (roman, Polirom, 2009, 2011; Premiul revistei Convorbiri literare), Demonii vîntului (roman, Polirom, 2010, 2013), Zece zile sub văl / Ten Days Under the Veil (jurnal de călătorie, Litera, 2011) şi Omar cel orb (roman, Polirom, 2012; Premiul Cea mai îndrăgită carte a anului). În prezent este membră a Uniunii Scriitorilor din România, producător şi moderator al mai multor emisiuni de pe canalul TVR2 al serviciului public de televiziune.