INTERVIU Scriitorul Norman Manea:„Am plecat din România că era prea interesantă“

Scriitorul Norman Manea, stabilit din 1987 în Statele Unite, a revenit în ţară pentru a-şi lansa a doua ediţie, adăugită, a volumului „Plicuri şi portrete“ – o antologie de evocări şi de analize lucide.

Norman Manea (77 de ani) a fost exilat de două ori de ţara în care s-a născut. O dată la vârsta de 5 ani, când a fost deportat împreună cu familia în Transnistria, de către regimul Antonescu. Altă dată, a fost constrâns să părăsească România la vârsta de 50 de ani, în urma atacurilor care se porniseră împotriva lui din cauza unui interviu pe care l-a dat. Cu toate acestea, Norman Manea spune că acasă pentru el este limba română, iar el se consideră în continuare scriitor român.

„Weekend Adevărul“: În cartea dumneavoastră, „Plicuri şi portrete“, aveţi mai multe evocări ale unor personalităţi. Povestiţi şi o scenă savuroasă cu Nichita Stănescu. El era în stilul lui, cabotin...

Norman Manea: Şi fermecător.

Deci vă plăcea...

Era irezistibil. Le plăcea şi femeilor, îmi plăcea şi mie. Era un adevărat poet irezistibil. Sigur, avea şi o structură de saltimbanc, de bufon, dar toate erau puse în slujba seducţiei.

Scena pe care o povestiţi era într-o perioadă în care structurile aservite Partidului Comunist şi Securităţii se puseseră cu tunurile pe dumneavoastră, iar el a făcut un gest de solidaritate cu dumneavoastră.

Da, m-a văzut pe holurile Uniunii Scriitorilor şi mi-a adus o floare. M-a tras apoi într-o cameră şi mi-a zis: „Te rog să nu mori, te rog să trăieşti! Poezia e barbară. Voi, prozatorii, sunteţi baza!“. Noi nu fuseserăm foarte apropiaţi, dar el văzuse atacurile şi a ţinut să facă acest gest. Apoi mi-a spus: „Ştii ce spun şi despre mine, că Securitatea mi-a băgat o jidancă în pat“. Habar nu aveam că Dora era evreică, nici acum nu cred, dar n-are importanţă asta – dacă el o spunea, o spunea... Era într-un anumit rol. Sigur, a fost emoţionant, într-un fel, pentru că nu aveam parte de multe gesturi din acestea de solidarizare.

Pe de altă parte, el a fost şi autorul unor texte naţionaliste, ba chiar al unui text antisemit.

Da, în perioada aceea, el lunecase foarte clar spre Putere. Dacă vreţi să ne jucăm cu vorbele, era un candidat la Premiul Nobel. El credea – pe drept sau pe nedrept – că e necesar şi sprijinul statului. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu i-aş fi dat Premiul Nobel, pentru că era un poet foarte bun. Dar lunecase într-un mod absolut penibil, ca persoană publică.

De ce credeţi c-o făcea?

Nu ştiu... Poate or fi fost nişte presiuni la care nu a rezistat, poate au fost nişte complicităţi şi nişte compromisuri.

Şi textul antisemit?

Inclusiv textul antisemit, care era un text năucitor. Dar el nu era antisemit – asta pot s-o spun cu mâna pe suflet. O făcea pe antisemitul, aşa cum o făcea pe clovnul. Nu pot să cred, nu vreau să cred că era antisemit! Dacă era, s-a dus şi cu păcatul ăsta...

Norman Manea a fost deportat la 5 ani şi a emigrat la 50 de ani

Urmările unui interviu

Gestul lui Nichita Stănescu în ceea ce vă priveşte venise în urma unui scandal pe care l-a stârnit un interviu cu dumneavoastră publicat în revista orădeană „Familia“.

Da, a fost primul dintre scandalurile pe care le-am provocat în patrie. Acela era înainte de ’89, după aceea a fost povestea cu Eliade, apoi cea cu Sebastian. Într-o carte de dialog dintre mine şi Edward Kanterian, un profesor universitar britanic, el începe discuţia spunând că am provocat trei polemici esenţiale pentru cultura română. N-am schimbat România, dar ceva s-a întâmplat.

Păunescu scria că pe Norman Manea nu trebuie să-l eliminăm, să-l aruncăm la gunoi, poate o să fie cândva şi el un scriitor valoros. El mă apăra, în felul lui.  Norman Manea, scriitor

Ce a deranjat la interviul publicat în „Familia“, în 1982?

Dacă citiţi acum interviul, nu puteţi ghici ce anume a deranjat. Că nu era nimic exploziv, de fapt. Era exploziv doar în context. Făceam nişte aluzii la naţionalism, la scriitori care s-au plecat prea tare în faţa Puterii, care joacă un joc convenabil Puterii şi sloganelor naţionaliste şi xenofobe ale momentului. Era perioada faimosului poem antisemit „Idealuri“ al lui C.V. Tudor.  Radu Enescu, redactorul-şef adjunct al revistei „Familia“, a profitat că redactorul-şef era plecat în Coreea de Nord şi a publicat acest interviu. El ştia că ceva va exploda... A explodat imediat, a apărut rapid un text în „Săptămâna“ lui Eugen Barbu, care a dat semnalul de atac şi pentru ceilalţi. Să vă spun şi ceva mai pitoresc. În rivalitatea dintre Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor pentru rolul de slugă preferată, la un moment dat, C.V. Tudor l-a atacat pe Păunescu, la pachet cu mine şi cu Sorescu.

Şi aşa v-aţi trezit în aceeaşi barcă.

Da, dintr-o dată. Ei erau clasici – şi Sorescu, şi Păunescu – eu eram un paria. Păunescu a răspuns printr-un text, în „România liberă“, al cărui titlu merită să-l reţinem, că e valabil şi azi: „Valoarea prin adăugire“. Eu, după ’89, am fost adăugat aici. Încet-încet, nu imediat. Păunescu scria că pe Norman Manea nu trebuie să-l eliminăm, să-l aruncăm la gunoi, poate o să fie cândva şi el un scriitor valoros. El mă apăra, în felul lui. Nu spunea „Norman Manea este al nostru, nu vă atingeţi de el“, ci zicea că sunt „valoarea prin adăugire“.

Deci „Norman Manea poate deveni al nostru“.

„Poate deveni al nostru, eventual.“

„Se schimbau icoanele de pe perete“

În cazul lui Mircea Eliade, aţi pus în discuţie simpatiile lui legionare.

Exact. Nu m-am referit la opera lui de istoric al religiilor sau de scriitor, ci la chestiunea legionară, care, în contextul anilor ’90, era un subiect extrem de important de discutat. Asta, pentru că se schimbau icoanele de pe perete: de la cele ale partidului şi ale clasei muncitoare, la cele cu Căpitanul.

În ultimul lui volum de memorii (deci scris în ultima parte a vieţii) era o frază în care Eliade spunea că, odată cu uciderea lui Zelea Codreanu, generaţia noastră a înţeles că nu are viitor istoric.  Norman Manea, scriitor

Eliade nu şi-a cerut niciodată scuze pentru episodul legionar. Pe de altă parte, în volumul „Plicuri şi portrete“ povestiţi cum v-aţi întâlnit la Paris cu Cioran – un alt simpatizant legionar în tinereţe.

Nici Cioran nu şi-a cerut scuze, dar el a fost foarte frământat de vina lui. În „Caietele“ lui, povesteşte o discuţie cu Eugen Ionescu. „L-am întrebat: «Cum am putut eu să fiu aşa de idiot?»“ Şi Ionescu îi răspunde: „Nu ai fost idiot, ai fost nebun“. Deci Emil Cioran era preocupat de ce făcuse în tinereţe. La Eliade nu se vede asta. Ba, mai mult, în ultimul lui volum de memorii (deci scris în ultima parte a vieţii) era o frază în care Eliade spunea că, odată cu uciderea lui Zelea Codreanu, generaţia noastră a înţeles că nu are viitor istoric. Matei Călinescu, care fusese în bune relaţii cu el, a sunat-o pe Christinel Eliade şi i-a spus „fraza asta trebuie scoasă“. Ea a răspuns: „Dacă Mircea a scris aşa, trebuie lăsată“. Şi a rămas. Cum adică generaţia nu şi-a mai văzut niciun viitor? Afirmaţia era excesivă, simplistă, dar nu era întrebarea lui Cioran, „Cum am putut eu să fiu aşa de idiot?“. Dimpotrivă, era un soi de reafirmare a unei nostalgii din juneţe. E o afirmaţie gravă şi foarte împovărătoare. 

„Evreul poate fi o lichea, poate fi Iisus, poate fi Einstein“

A treia polemică a fost stârnită de textul dumneavoastră despre Mihail Sebastian.

Da, l-am citat cu acea propoziţie: „În România nu există incompatibilităţi“. Şi apoi Sebastian povestea o întâmplare în care comunistul Belu Zilber şi un lider al legionarilor stăteau la o bere foarte destinşi şi scriitorul francez care descrisese incidentul îi întreabă: „Dar voi cum de staţi împreună?“. Răspunsul a fost „Suntem doar prieteni“. Toate acestea spun ceva despre România.

Dumneavoastră puteţi să fiţi doar prieten cu un legionar?

Nu ştiu ce înseamnă „doar prieten“. Nu cred c-aş putea fi prieten, pentru că ce ar vedea el în mine? Să devin „evreul lui“? Ştiţi cum e: fiecare îşi are evreul lui. „Eu am evreul meu. Am fost colegi de şcoală, ne-am împrietenit, e un băiat minunat, dar numai el. Restul – pleavă.“ E greu să suporţi aşa ceva. Eu am scris de zeci de ori că nu sunt pentru caracterizările colective şi nici pentru vină colectivă. Fiecare trebuie judecat individual şi în contextul respectiv. Şi contextele, chiar şi cele extreme, sunt complicate şi complexe. Ştiu că suntem la mijloc de bun şi rău, ştiu că asta e definiţia României. Mi-ar plăcea să fim nu la mijloc, ci mai degrabă înspre bun. În România, lucrurile sunt întotdeauna complicate, balansate şi balansându-se. E o caracteristică a ţării care face şi farmecul ei, o face şi interesantă. Când am părăsit România, am spus că plec pentru că e prea interesantă. Vreau să mă duc într-un loc plicticos, unde să ştiu exact cu cine stau de vorbă, unde lucrurile sunt previzibile. Eu aici sunt născut, înţeleg multe lucruri, dar multe lucruri mi-e greu să le accept.

Eu am scris de zeci de ori că nu sunt pentru caracterizările colective şi nici pentru vină colectivă. Fiecare trebuie judecat individual şi în contextul respectiv. Norman Manea, scriitor

În cartea dumneavoastră, scrieţi şi despre Ana Pauker. Ea se converteşte la comunism după ce vede o demonstraţie antisemită.

Da, Ana Pauker vine tulburată acasă, refuză să mai vorbească vreodată idiş, iar tatăl ei spune că atunci ar fi trebuit să sărbătorească moartea ei (există un ritual evreiesc: când îţi moare cineva, stai la pământ şapte zile). Însă, la sfârşit, tot antisemitismul îi vine de hac. Un antisemitism de data asta comunist, al marelui Iosif Visarionovici Stalin. Cercul se închide cu aceeaşi chestiune. Cât despre „evreii şi comunismul“, ar fi bine de revăzut statisticile: în 1944 – 1.000 de comunişti (la o populaţie evreiască de aproape 500.000); în 1989 – aproape 4 milioane de membri de partid (dar puţini comunişti reali, majoritatea oportunişti), la o populaţie evreiască de câteva mii. Am propus recent o formulă cu „patru O“ pentru caracterizarea comunismului: orbire, oprimare, orori, ovaţii. Ana Pauker intra în toate, probabil, dar e momentul să adâncim analiza spre cauze şi să depăşim faza de manipulare şi incriminare retorică a efectelor (dezastruoase, cum ştim). Scriitorul nu e procuror, el rămâne interesat de dinamica destinului uman şi de contradicţiile individualităţii. Textul meu pune şi nişte accente actuale, pentru că există o creştere a antisemitismului în momentul acesta – în Europa şi mai ales în lumea islamică. Şi stai să te întrebi cum de revine aceeaşi poveste. Pe de altă parte, în textul despre Ana Pauker am scris: „Evreul poate fi o lichea, poate fi Iisus, poate fi Einstein“. De ce să nu ne gândim la om în primul rând şi ne uităm ce insignă poartă el în piept? Nu mai spun că mulţi nici nu poartă insignă – şi nici eu nu port.

În carte îl citaţi la un moment dat pe Freud, care se întreba: „Ce rămâne evreiesc în aceia dintre noi care nu suntem naţionalişti, religioşi sau învăţaţi în ale Bibliei?“. Vă întreb şi eu: ce rămâne?

Freud a dat răspunsul „foarte mult“, fără să spună însă ce. Pentru că e foarte greu să spui ce anume. Pentru mine, rămâne o anumită atmosferă de familie, un gust al bucătăriei mamei sau a bunicii, rămân nişte lucruri din copilărie pe care toţi oamenii le păstrează. Nu e neapărată nevoie să fii religios – eu nu sunt. Am crescut într-o familie care nu era habotnică, dar era tradiţională, iar eu respectam, împreună cu părinţii, cele două mari sărbători: Anul Nou şi Iom Kipur, care este pomenirea morţilor. Deci e vorba de o anumită cinstire a morţilor, a amintirilor. Care e definiţia evreului? Eşti născut dintr-o mamă evreică, în cazul bărbaţilor eşti circumcis (că te-a circumcis mama la o săptămână de viaţă, nu te-a întrebat nimeni). Aceste două condiţii – vreau, nu vreau – le am. Nu am fost întrebat dacă le vreau. A treia condiţie este însă una la care ader. E în Talmud şi spune că evreul este împotriva idolatriei. Evreii au fost primii care au distrus idolii. Şi eu sunt împotriva idolatriei. Că e vorba de Ceauşescu şi chiar, dacă-mi e permis s-o spun, Dumnezeu.