Intelectualii, şcoala, literatura şi arta în primul deceniu ceauşist

Interesantă, riguroasă, bogată în idei şi în perspective noi bazate pe aprofundată cercetare şi interpretare a documentelor, dar mai ales fundamentată pe o riguroasă metodologie a cercetării. Aşa mi se pare cea mai recentă carte a istoricului Cristian Vasile. Carte intitulată Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu - 1965-1974, apărută în anul 2014 în colecţia Istorie contemporană a editurii bucureştene Humanitas.

Alături de alte două lucrări purtând aceeaşi semnătură- Literatura şi artele în România comunistă şi Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, cartea de acum se constituie într-o trilogie ce are darul de a demonstra şi documenta asaltul permanent, mereu reînnoit, cu mijloace din ce în ce mai subtile, chiar dacă nu întotdeauna la fel de agresive, pe care ideologia comunistă, corifeii zisei munci „pe tărâm ideologic”, nomenclatura la toate nivelurile sale, vârfurile acesteia, însuşi şeful suprem al partidului, indiferent că el s-a numit Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu, l-au exercitat asupra culturii. 

Această parte a trilogiei, trilogie pe care o sper dezvoltată într-o teatrologie de natură să extindă cercetarea până la căderea şi abolirea formală a comunismului în decembrie 1989, are un merit extraordinar. Acela de a spulbera mitul în conformitate cu care Nicolae Ceauşescu şi-ar fi consacrat primii ani ai domniei sale aproape în exclusivitate consolidării propriului statut politic, puterii personale, înlocuirilor de personal de la vârful conducerii PCR, eliminării „baronilor lui Dej”, neglijând şi, în consecinţă, acordând o mai mare libertate de manifestare culturii şi artei. Nici vorbă despre aşa ceva. 

Chiar dacă chingile controlului ideologic au fost uneori puţin mai relaxate, a fost mereu vorba despre o libertate controlată. Iar controlul nu s-a înăsprit brusc în iulie 1971, cu ocazia celebrelor Teze şi după adesea invocata vizită asiatică a secretarului general al Partidului. Înăsprirea a fost pregătită şi s-a manifestat vizibil încă din 1968, adică după momentul de maximă glorie al lui Nicolae Ceauşescu, moment prilejuit de curajoasa lui cuvântare din Piaţa Palatului, de după invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia mai puţin România. Mai exact, îndată după prea lesne trecutele cu vederea manifestaţii studenţeşti de la finele lui decembrie 1968, când totul a pornit de la o neautorizată cântare de colinde, indiciu limpede că „activitatea politico-ideologică” trebuie întărită. Manifestaţii ce s-au produs  întâmplător, printr-o coincidenţă ce are totuşi semnificaţiile ei, la exact un an după ce, printr-o mişcare abilă, Nicolae Ceauşescu a izbutit să îl îndepărteze pe Chivu Stoica din funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat şi la scurtă vreme după ce premierul Ion Gheorghe Maurer avea să îşi vadă tot mai amputate atribuţiile şi din ce în ce mai limitată influenţa. O mişcare, sau, mai corect spus, o dublă mişcare ce a pregătit înfiinţarea funcţiei de preşedinte al RSR, preşedinte cu sceptru, în aprilie 1974, funcţie al cărui prim ocupant avea să fie cine altcineva decât Nicolae Ceauşescu. 

Din acest moment cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu se va înscrie pe un alt făgaş, autoritarismul comunist va deveni tot mai apăsat, orientarea spre „socialismul dinastic” şi spre dictatură tot mai pronunţată „liberalizarea dirijată”, despre care vorbea Mihai Shafir, abandonată. Iar cultul personalităţii ce a avut o izbucnire periculoasă şi în continuă precizare şi ascensiune pe tot parcursul anului 1973 se va constitui în parte o constantă a vieţii cotidiene, neocolind, ba dimpotrivă agresând cu puteri tot mai sporite cultura, arta, intelectualii şi artiştii.

Cartea lui Cristian Vasile examinează politicile culturale comuniste şi acomodarea forţată a artiştilor şi intelectualilor cu acestea în câteva domenii mari. Mai întâi în cel al istoriografiei, interesul cercetătorului concentrându-se asupra lungului proces la capătul căruia se va înfiinţa Muzeul de Istorie al RSR. Aici, în secvenţa intitulată „Negocierea” reprezentării trecutului, beneficiind de noi documente, de accesul la ele, lucru care lui Vlad Georgescu îi era cvasi-interzis în perioada în care lucra la binecunoscuta lui carte Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, Cristian Vasile opinează că nu e riguros exactă afirmaţia acestuia în conformitate cu care Ceauşescu ar fi probat un oarecare dezinteres faţă de istorie şi istoriografie între anii 1965 şi 1971. Nicolae Ceauşescu, argumentează şi dovedeşte Cristian Vasile, a fost mereu preocupat de istorie, de felul în care se scrie aceasta, a mers până acolo încât a oprit continuarea apariţiei Tratatului de istorie a României a cărui redactare ajunsese la volumul al cincilea. S-a interesat direct de înfiinţarea muzeelor judeţene, a secţiilor de istorie ale acestora, şi-a dorit cu asiduitate crearea Muzeului de istorie al RSR, a controlat şi aprobat personal numele cu care acesta avea, în sfârşit, să iasă în lume. O idee e clară şi definitorie pentru întreg comunismul naţional din vremea lui Ceauşescu: istoria devine simbolul central al identităţii regimului.

Un al doilea capitol, ceva mai sumar, intitulat Mişcarea artistică de amatori până la înfiinţarea Festivalului Naţional Cântarea României, documentează felul în care, încă de la începutul domniei sale, Nicolae Ceauşescu pregătea cvasi-substituirea artei profesioniste prin cea a amatorilor. De altfel, e util de reamintit că, odată cu înfiinţarea Cântării României, aproape că nu a existat manifestare artistică profesionistă, festival de teatru, de dans sau festival muzical care să nu încerce să îşi câştige dreptul la autorizare şi, deci, la existenţă prin plasarea sa sub mincinoasa umbrelă protectoare a festivalului ce părea a se adresa la început doar neprofesioniştilor. S-a mers până acolo încât, bunăoară, în anii 80 absolvenţi ai secţiilor de Regie sau de Scenografie erau repartizaţi la Case de cultură judeţene sau municipale, primind astfel misiunea de a se amesteca cu amatorii. Probabil ca parte a procesului de omogenizare a societăţii, proces dorit şi constant urmărit de Nicolae Ceauşescu.

 Mărturisesc că mi-ar fi plăcut să găsesc în cuprinsul capitolului în cauză referiri la un fenomen simptomatic pentru sporirea ponderii mişcării artistice de amatori încă în primii ani ai regimului Ceauşescu. Fenomen ce a ataşat la căruţa sa Televiziunea Română. Mă gândesc la concursul Dialog la distanţă care s-a bucurat de un real succes de public în anii de dinaintea reîmpărţirii administrativ-teritoriale a României din 1968. În emisiunile difuzate sub acest generic au fost readuse în actualitate cântece multă vreme interzise precum Pe-al nostru steag sau Deşteaptă-te, române! Octavian Paler, în acea vreme vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române, a povestit odată cum s-a ajuns la „restituirea” în cauză, dar şi cu ce efecte negative imprevizibile în viitor. Efecte ce ţin de instrumentalizarea istoriei, a patriotismului şi de autoritatea exercitată de partid asupra lor. 

Sigur, am acordat o atenţie specială extrem de bine întocmitului capitol intitulat Viaţa artistică şi teatrală românească: de la montarea lui E. Ionescu la interzicerea Revizorului. Cristian Vasile demontează legenda în conformitate cu care Nicolae Ceauşescu ar fi fost dezinteresat de teatru, că nu a frecventat sălile de spectacole ori că interesul lui, atâta cât a existat, s-a limitat la literatura dramatică, mereu supusă unor critici mult mai aspre decât cele rezervate altor genuri literare. Înainte de a deveni numărul unu în partid, Ceauşescu trecea, cu oarecare consecvenţă, pragul sălilor de spectacol. Se pare chiar că prezenţa sa la spectacolul cu piesa Mai presus de toate, scrisă de Horia Lovinescu, a dus la interzicerea producţiei Teatrului Naţional. Poate şi de aceea, prin anii 70, când devenise unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi, Lovinescu i-a trimis secretarului general textul piesei Oraşul viitorului, şefului suprem rezervându-i-se de autorul însuşi drept de viaţă şi de moarte asupra scrierii.

 Capitolul conţine interesante studii de caz. De la cel mai puţin cunoscut al Anei Novac, scriitoare ce a evoluat de la condiţia de model de conformism ideologic la statutul de cvasi-disidentă, la cel de mare notorietate al lui Aurel Baranga. Aurel Baranga reprezintă un fascinant caz de supravieţuire politică, autorul Sicilianei, pe care însuşi Ceauşescu, încă doar secretar al PMR, a salvat-o de la interzicere, bucurându-se de mare trecere pe lângă noul secretar general. Aceasta în pofida faptului că îi era potrivnică originea evreiască, lucru, în general, deloc pe placul lui Nicolae Ceauşescu, dar şi detaliul că fiul său, Harry, a părăsit România, ba chiar a lucrat o vreme în calitate de crainic la postul de radio Europa liberă.

Cristian Vasile examinează cu minuţie modalitatea întocmirii repertoriilor, caracterul laborios al procesului la capătul cărora acestea erau aprobate, acordul de principiu neînsemnând însă deloc o garanţie că un anumit titlu chiar se va regăsi finalmente pe afiş. Sau atenţia acordată de organele de partid turneelor teatrale şi artistice pe litoral ori programului cluburilor de noapte. Sau până unde era dispus partidul să meargă cu acceptarea reprezentării pe scenele româneşti a literaturii dramatice scrisă de Eugène Ionesco.

Un loc aparte e acordat procesului dureros, costisitor, niciodată reparat al interzicerii Revizorului, legendarul spectacol al Teatrului „Bulandra”. Azi lucrurile sunt în general cunoscute, legenda privind implicarea ambasadei URSS în afacere a fost spulberată, tot mai puternic fiind argumentată implicarea delaţiunii unor vârfuri ale literaturii socialiste, ale vodevilului comunist ( din nou Aurel Baranga), dar şi al ideologilor mai vechi ce îşi vedeau periclitate poziţiile prin ascensiunea unor cadre ceva mai tinere pe care au dorit să le „înfunde” prin acuzaţia de scădere a vigilenţei revoluţionare şi a confuziilor ideologice. Demiterea lui Liviu Ciulei din fruntea marelui teatru de artă al ţării, ca o consecinţă directă a acestui megascandal, a fost însă pregătită printr-un consistent proces de subminare a poziţiei marelui regizor, proces în care delaţiunea venită din interiorul „Bulandrei” a avut un rol de prim rang. Mă despart categoric de Cristian Vasile în momentul în care pune pe acelaşi plan demiterea lui Liviu Ciulei cu cea a adjunctului său, fostul ilegalist Maxim Crişan. Acesta a fost pedepsit doar prin transferarea pe un post identic la Teatrul „Nottara”. Atât şi nimic mai mult. Ciulei a plătit cu funcţia, dar şi cu obligaţia de a monta, alături de Petre Popescu, piesa lui Titus Popovici Puterea şi adevărul.

Literaturii, aflată în primul deceniu ceauşist în plin proces de trecere de la „realismul socialist” care în România nu a murit niciodată la fel cum nu a murit vreodată stalinismul până în 1989, Ceauşescu fiind ultimul realist socialist, îi este consacrat un capitol. Capitol ai cărui piloni sunt conferiţi de examinarea implicării ideologice a lui Ceauşescu, mai cu seamă după Tezele din iulie, graţie relativ frecventelor întâlniri cu scriitorii şi viitorul premier şi eternă slugă credincioasă Manea Mănescu, a studierii relaţiilor literare româno-maghiare şi a constantei lor supravegheri, a felului în care au fost „recuperaţi” foştii deţinuţi politic, cu un bun studiu de caz rezervat lui Alexandru Ivasiuc şi lupingurilor din existenţa acestuia ori breşei şi „ameninţării” continue de insubordonare a revistelor studenţeşti. Legea presei, adoptată şi ea deloc întâmplător în 1974, va avea menirea de a pune peste tot ordine şi de a reduce la tăcere scriitorii. 

Ca om de teatru am citit cu maximă atenţie capitolul dedicat avatarurilor spectacolului în cursul primului deceniu ceauşist. Ca profesor nu puteam să nu fiu interesat de secvenţa consacrată de Cristian Vasile şcolii. Secvenţa e intitulată Sistemul educaţional între reformare şi tentativa de reideologizare. Viaţa a făcut să îmi fac bună parte din studiile secundare exact în perioada supusă analizei şi sub efectele produse de noua lege a învăţământului intrată în vigoare în 1968. Am trăit eu însumi finalul ministeriatului contradictoriu al lui Ştefan Bălan, epoca Miron Constantinescu şi aceea de relativă liberalizare şi dezideologizare din vremea lui Mircea Maliţa. Dar şi tentativa de reideologizare pe care o pot confirma printr-un element ce ţine iarăşi de propria mea formare. În clasa a IX a, asta însemnând anul şcolar 1973-1974, în planul de învăţământ al liceului real-umanist pe care îl frecventam nu a figurat nici o disciplină de învăţământ cu caracter ideologic, pentru ca în anul şcolar imediat următor să fie introduse aproape peste noapte disciplinele Socialism ştiinţific şi Economie politică, decizie ce cred că trebuie pusă cu apropierea Congresului la capătul căruia a fost adoptat Programul PCR de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism. Cu toate acestea, calitatea învăţământului mediu şi superior românesc a rămas nealterată, toate formele şi toate nivelurile de învăţământ primind lovitura de moarte odată cu o nouă lege, devastatoare, intrată în vigoare în anul 1978.

Degradarea nu a fost însă numai un specific al învăţământului. Ci şi a artei şi a culturii, a relaţiilor inter-umane, a economiei, a vieţii. Intimitatea acestui proces se cuvine explorată. Tocmai de aceea sper că demersul lui Cristian Vasile va continua. 

Cristian Vasile - VIAŢA INTELECTUALĂ ŞI ARTISTICĂ ÎN PRIMUL DECENIU AL REGIMULUI CEAUŞESCU; Editura Humanitas, Bucureşti, 2014