FRAGMENTE Cel mai recent roman semnat de Matei Vişniec: „Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă“

FRAGMENTE Cel mai recent roman semnat de Matei Vişniec: „Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă“

Scriitorul Matei Vişniec, la Adevărul Live.            Foto: Eduard Enea

Volumul „Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă“ de Matei Vişniec (60 de ani) a apărut de curând la Editura Cartea Românească, în colecţia Proză. Cartea a fost publicată şi în ediţie digitală.

Pentru titlul noului roman, scriitorul Matei Vişniec a realizat o tipologie care îi include şi pe cititori. Autorul consideră că există cititori de tip pantof şi cititori de tip umbrelă. Cel dintâi este disciplinat şi răbdător; începe cartea de la primul cuvânt şi o închide după ce îl citeşte pe ultimul. Cel de-al doilea cititor parcurge cartea pe sărite, se întoarce la unele pasaje şi aprofundează numai dacă îi atrage atenţia textul. 
 
 „Poveştile ne plac atunci când conţin enigme. Sau tâlcuri (cuvintele vechi au uneori o înţelepciune care stă la pândă; este cazul cuvântului tâlc). Acest roman doldora de poveşti aparent disparate este unul care s-a scris aproape singur. Iniţial, am vrut să merg pe un singur fir, pe urmele iubirii mele pentru cuvânt şi pentru teatru, pentru gest şi pentru ceremonie. Cartea s-a transformat într-o călătorie, altfel spus, m-a dus singură dinspre centrul lumii (de la Rădăuţi, oraşul în care m-am născut) spre periferii, adică spre Paris şi Avignon (mari capitale ale teatrului). Reţineţi că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din ea…“ , scrie Vişniec. 
 
Matei Vişniec a debutat cu poezie în anii ‘80 şi s-a afirmat apoi ca dramaturg. Piesele lui au fost traduse în peste 30 de limbi, fiind unul dintre autorii cei mai jucaţi la Festivalul de Teatru de la Avignon. Din 1990, este jurnalist la Radio France Internationale. Printre volumele publicate în România se numără „Cafeneaua Pas-Parol“ (2008, Editura Cartea Românească), primul roman, scris în 1983; „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor“ (2009, Editura Cartea Românească), roman premiat de revista Observator cultural; Dezordinea preventivă (2011, Editura Cartea Românească) şi „Negustorul de începuturi de roman“ (2013, Editura Cartea Românească), roman distins în 2014 cu Premiul „Augustin Frăţilă“.
 
FRAGMENTE
Dragă domnule Matei Vişniec,
Să nu vă sperie acest mesaj. Sunt un fan de-al dumneavoastră. V-am citit toate romanele, toate poeziile, toate piesele de teatru. Dar daţi-mi voie să mă prezint. Sunt un hacker. Altfel spus un pirat informatic. Numele meu este PoetH007 şi locuiesc la Râmnicu Vâlcea, altfel spus la Hackerville. Aţi auzit fără îndoială de noi, de altfel presa franceză ne-a acordat destul de multă atenţie în ultimii ani. Chiar dumneavoastră aţi semnalat, nu de mult, la Radio France Internationale, un dosar întreg pe care ni l-a consacrat cotidianul „Libération“. 
Dar mai bine să trec direct la subiect. Mi-am permis să fac o incursiune în computerul dumneavoastră. Zău, domnule Vişniec, nu mai folosiţi în componenţa codurilor nume din sfera familiei şi nici cifre care evocă date aniversare sau anii de naştere ai mamei, ai tatălui, ai fiicei şi ai soţiei. Credeţi-mă, computerul a devenit astăzi un fel de intrare gratuită în intimitatea celui care îl utilizează. Şi este o minune că până la această oră nu aţi fost vizitat de hackeri cu intenţii murdare…
V-am instalat această scrisoare direct pe monitor ca să vă previn, dar şi ca să vă spun câte ceva despre romanul la care lucraţi. Pentru că mi-am permis, domnule Vişniec, să-l citesc şi vreau să vă spun că este cu totul şi cu totul pasionant.  
Dacǎ ar fi sǎ fac o ierarhie cu toate romanele dumneavoastǎ, iatǎ cum le-aş aşeza, în ordine, în funcţie de cât de mult mi-au plǎcut sau m-au amuzat. Pe locul unu: „Negustorul de începuturi de roman“. Pe locul doi: „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor“. Pe locul trei: „Domnul K. eliberat“. Pe locul patru: „Dezordinea preventivă“. Pe locul cinci: „Cafeneaua Pas-Parol“. Acest ultim roman mi s-a părut cam stufos, dar ştiu că a fost unul de tinereţe, l-aţi scris pe când aveaţi 26 de ani, s-ar părea.  
Sunt convins că în clipa când citiţi aceste rânduri aveţi un nod în gât şi poate simţiţi ceva rece de-a lungul şirei spinării. Daţi-mi voie să vă dau, deci, un sfat: marii scriitori din Occident, cei care publică romane în milioane de exemplare, nu mai scriu de mult pe computere conectate la Internet. Marile edituri au avut grijă să-i informeze pe scriitorii lor (cei care le aduc bani), de toate pericolele existente. Vă imaginaţi cumva că Michel Houellebecq ar îndrăzni să scrie măcar o pagină pe un computer nesecurizat? Păi ar însemna ca paginile sale să devină veritabile foiletoane publice, să poate fi preluate aproape în timp real de fanii săi (dar şi de detractorii sǎi) şi reproduse pe Facebook. Deci, ca să scurtăm acest capitol: luaţi-vă, pentru partea de creaţie, un computer banal, fără conexiune Internet sau Skype sau mai cine ştie ce. Stocaţi-vă opera numai pe el, nu transferaţi niciodată nici un text prin e-mail, când aveţi de trimis ceva cuiva este mai sigur să treceţi totul pe un stick şi să-l trimiteţi prin poştă. Sunt sfaturi de bază, practice, ca să nu riscaţi într-o bună zi vizita unui black hat sau a unui script kiddie (ăştia din urmă sunt şi cei mai periculoşi, nişte neofiţi cărora le curg încă mucii, dar scotocesc prin toate computerele în care pot să intre numai ca să-şi bată joc de proprietari). 
Dar revin la obiectul iniţial al vizitei mele. Vreau să vă spun că încă din liceu v-am admirat, când am jucat într-o piesă de-a dumneavoastră numită „Ţara lui Gufi“. Tot atunci v-am descoperit poezia şi aş spune că într-un fel mi-aţi format mintea. Doar pe Sorescu l-am mai iubit atât de mult, de altfel aveţi ceva comun cu Sorescu, numai că el nu a scris decât vreo două romane. Când m-am îndrăgostit prima dată, vă mărturisesc că mă plimbam pe malul Oltului cu iubita mea de atunci şi-i citeam poeme din cartea dumneavoastră „Oraşul cu un singur locuitor“. Nu pot să vă spun ce succes am avut cu poemele astea, îi mai citeam cîte unul, o mai sărutam, apoi iar îi citeam. Dacă aţi şti, domnule Vişniec, câte porţi mi-aţi deschis! Şi cine ştie, poate că eu însumi m-aş fi făcut actor sau aş fi început să scriu literaturǎ dacă n-aş fi descoperit în acelaşi timp, la 17 ani, informatica! În adâncul meu, însă, am rămas un iubitor de poezie, şi din acest motiv mi-am ales şi această semnătură, PoetH007. Poate că vă vine să râdeţi, dar eu mă consider deţinător al unei duble identităţi. Am principii morale, pe care le-am dobîndit citind poezie, şi, în acelaşi timp, sunt un agent 007 numeric, pentru că am creat împreună cu mai mulţi colegi o brigadă de intervenţie pentru igienizarea spaţiului politic. Poate că aţi văzut, acum cîteva luni, ce i-am făcut unui anume senator: i-am publicat portretul de mişmaş politic cu toate sumele pe le-a stors sau le-a primit ca mitǎ, iar acum e la puşcǎrie.
(…)
Ştiţi, în ciuda faptului cǎ mi-am luat ca pseudonim un nume în care figureazǎ un cuvânt de origine englezǎ, hacker, mie nu-mi place aceastǎ invazie de anglicisme în limba românǎ. Sigur, neologismele sunt necesare şi devin repede un instrument practic al comunicǎrii rapide. Dar am detestat întotdeauna sǎ vǎd cum unii autori români pun titluri englezeşti la piesele sau romanele lor scrise în limba românǎ. Ca şi cum s-ar jena cǎ limba lor nu ar fi destul de universalǎ, cǎ ar fi un fel de Cenuşǎreasǎ şi atunci, iatǎ, printr-un titlu englezesc, îi punem fetei o basma mai strǎlucitoare pe frunte. În parantezǎ fie spus, îmi place mult şi limba românǎ pe care o adoptaţi, oarecum în decalaj cu cea „oficializatǎ“ astǎzi în romanul românesc, mult mai violentǎ, ba chiar vulgarǎ uneori. Faţǎ de mulţi alţi romancieri (care îmi plac şi ei de altfel) limba dumneavoastrǎ este mai degrabǎ tandrǎ şi cuminte (Copyright Editura Cartea Românească).
 
citeste totul despre: