FRAGMENT „Bucureştiul fanariot. Viaţă cotidiană, divertisment, cultură“, de Tudor Dinu
0
„Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din cartea „Bucureştiul fanariot. Viaţă cotidiană, divertisment, cultură”, ultimul volum al trilogiei semnate de Tudor Dinu, apărută la Editura Humanitas.
Volumul de faţă, „Viaţă cotidiană, divertisment, cultură“, încheie trilogia Bucureştiului fanariot. Tudor Dinu a adunat în cele 1500 de pagini ale acestei monografii roadele a zece ani de documentare în biblioteci, în arhive şi pe teren, în depozitele muzeelor, inaccesibile publicului, şi în colecţii particulare. Pe lângă inventarierea şi analiza exhaustivă a surselor scrise, fotografiile reproduse în cele trei volume alcătuiesc un spectacol vizual somptuos şi readuc la viaţă această lume scufundată de care ne leagă încă atâtea fire.
-FRAGMENT-
„Sosind la Bucureşti în anul 1808, oficialul rus Dimitri Bantâş‑Kamenski îşi exprima uimirea de «a întâlni la tot pasul» pe străzile oraşului «boieri munteni trândavi, plimbându‑se în caleştile lor, trase de o pereche de cai, având în faţă, în loc de călăreţi, doi ţigani, care alergau desculţi ţinând în mână câte o făclie». Iar până în 1820 numărul echipajelor a crescut atât de mult – ne asigură Sir Robert Ker Porter –, «încât adesea nici nu se mai putea merge pe jos pe uliţă». Şi faptul nu trebuie să mire, de vreme ce, în urma ocupării Bucureştiului de către ruşi în 1806, «luxul» de a nu ieşi din casă decât în trăsură «a devenit obligatoriu». Astfel, boierii au ajuns să creadă «că se înjoseau, dacă îşi foloseau propriile picioare», aşa că le‑au lăsat exclusiv oamenilor de rând «îndeletnicirea vulgară de a merge pe jos». Prin urmare, chiar şi multe dintre «acele case» ce nu se găseau «printre primele nici ca rang, nici ca nobleţe, nici ca venituri» se îngrijeau să aibă «totdeauna o caretă şi două caleşti grozave». Aşa se explică faptul că, încă din 1800, călătorul britanic Edward Daniel Clark evalua, în mod de bună seamă exagerat, dar caracteristic pentru impresia pe care o producea traficul bucureştean asupra vizitatorilor străini, numărul de trăsuri din capitală la patru mii.
Acestea nu erau însă decât rareori confecţionate pe plan local, de regulă fiind achiziţionate de peste hotare «mai ales din Ungaria şi de la Viena», de unde erau aduse cu corăbiile pe apa Dunării. Aşa că, sesizând oportunitatea de afaceri generată de cererea crescândă în domeniu, junele conte ungur Festetics, cel «plin de însufleţire şi îndrăzneală», a înfiinţat la Bucureşti anterior anului 1786 «un depozit de trăsuri» în care erau oferite spre vânzare clienţilor cu dare de mână «caleşti cu patru locuri (în valoare) de la optsprezece sute până la două mii de galbeni şi tot felul de tipuri de vehicule foarte frumoase». Ulterior, pe piaţa de profil a pătruns şi afaceristul polivalent Johann Timpel din Gotha în Turingia – printre altele şi primul producător de bere din Ţara Românească –, ce oferea inclusiv serviciul de închiriere de trăsuri. Nici aceştia şi nici alţi caretaşi din Bucureşti nu se sfiau să achiziţioneze vehicule second hand de la Viena, pe care apoi «le transformau, pentru a amăgi ochii, şi le dădeau drept noi». Iar boierii se lăsau uşor păcăliţi, întrucât nu păreau interesaţi să aibă în proprietate caleşti trainice, ci doar «lucind sub podoaba aurăriei». Şi nici nu prea se sinchiseau că «la răstimpuri de un an sau de optsprezece luni» trebuiau «să cumpere o altă trăsură».
În plus, luxul ostentativ etalat de clasa conducătoare nu se mărginea la «podoabele bătătoare la ochi» ale trăsurilor, ci se extindea şi asupra interiorului acestora, a «îmbrăcăminţii vizitiului şi a feciorilor» şi a «cailor minunaţi înhămaţi» la atelaj. Iar această practică nu era de dată recentă, odată ce, încă pe vremea lui Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro se arăta impresionat de «valtrapurile de culoare verde sau albastră» cu care erau împopoţonaţi telegarii ce trăgeau rădvanele jupâneselor ori de confortul în care călătoreau acestea, de obicei nu şezând «pe banchete, după moda nemţească», ci tolănite «pe covoare şi perne mari, acoperite cu catifea».
Zadarnic au căutat câţiva principi fanarioţi, adepţi ai unei politici somptuare mai austere, să se ridice împotriva acestei risipe, căci boierii nu erau dispuşi să renunţe nici în ruptul capului la limuzinele lor. Prin urmare, constatând îndărătnicia acestora, Alexandru Moruzi nu doar reitera, la 8 august 1796, mai vechile sale ordine de interzicere a importului de trăsuri, ci impunea pedeapsa cu spânzurătoarea pentru orice vameş, vătaf de plai sau căpitan de margine vinovat de intrarea în ţară a unui vehicul destinat comercializării şi‑l amenda cu 500 de lei pe ispravnicul judeţului în care fusese depistat respectivul act de contrabandă.
Şi mai îndârjiţi s‑au dovedit de‑a lungul timpului domnii fanarioţi în lupta împotriva surugiilor, care, pentru a face senzaţie, îşi conduceau rădvanele cu o viteză iresponsabilă, luându‑se la întrecere cu alţi confraţi şi provocând accidente cu consecinţe funeste («Ion surugiul a călcat o muiere şi a omorât‑o cu roata carului“; „deunăzi au călcat un vizitiu pre un copil şi i‑au sdrobit picioarele»; «un vizitiu al Lămotescului a dat peste o femee de au călcat‑o şi au farămat‑o»; «vizitiul domniei sale Atanasie Comăneanu, […] ajungând pe un unterofiţer Matfeiov, au trecut roatele butcei peste dânsul, spărgându‑I capul foarte rău»). Dar, cu toate că domnii dispuneau să li se aplice pedepse, fie mai blânde, fie mai severe (să fie arătaţi domnului ca nişte neurmători poruncilor acestuia; «contra‑venitorul» să fie «dat jos de pe capră» şi trimis prin spătar şi agă la domn să‑şi ia pedeapsa», «după ce se va bate cumplit, (vizitiul) se va da în slujbă între rec(r)uţi; «negreşit acel vizitiu, după ce se va bate straşnic, se va trămite apoi la ocnă», surugiii vitezomani scăpau deseori basma curată ca urmare a intervenţiei fie a boierilor ai căror telegari îi mânau, fie a «cinstitei agenţii», în cazul foarte frecvent în care erau «sudiţi austriceşti» («cei mai mulţi din vizitiii aceştia sunt nemţi»).
În schimbul acestei protecţii, dar şi al simbriei, birjarii erau datori să‑i ducă în fiecare zi pe boieri nu doar la treburile lor, ci şi la o plimbare «pe aşa zisul Pod (al Mogoşoaiei) – una dintre cele mai bine podite uliţe de seamă ale Bucureştilor», în 1820 chiar «pavată cu piatră». Promenada avea loc fie «cam în jurul prânzului şi mai înainte de a se întuneca» «pentru a face să strălucească la soare măreţia» boierilor, care le aruncau trecătorilor «priviri pline de fală», fie «după cina de seară, la lumina lunii», pentru ca domniile lor să «soarbă un aer mai răcoros». Iar pentru a nu bâjbâi prin beznă, înaintea fiecărei trăsuri defilau slugi «cu masalale numite păcură, ce nu puteau fi stinse de nici un fel de ploaie». Şi, ca să fie siguri că erau văzuţi de toată lumea, boierii aveau grijă să străbată podul «în sus şi în jos, de la un capăt la altul, întorcându‑se de câte două ori pe aceeaşi stradă». Numai că îngustimea acesteia şi «mulţimea trăsurilor» laolaltă cu indisciplina din trafic («umbletul neregulat») creau uneori ambuteiaje teribile («se încurcă, aşa că sunt nevoite să stea câte un ceas, fără să se poată mişca nici înainte, nici înapoi, ba se mai întâmplă şi pericole, răsturnări şi striviri de trăsuri»). În plus, pentru pasagerii ce sufereau de diverse afecţiuni zguduiturile zdravene produse de deplasarea pe drumurile «aşternute cu bârne stricate» puteau avea consecinţe medicale neplăcute. Astfel, lui sir Robert Thomas Wilson «toate rănile de la călărie i s‑au redeschis» în urma unei promenade prin Bucureşti, mai ales că trăsura pe care o folosea «nu avea suspensii». Şi încă şi mai afectaţi par a fi fost pacienţii plimbăreţi ai lui Constantin Caracaş, medicul ce schiţează un tablou apocaliptic al problemelor clinice generate de nişte simple hurducături: «femeile mai slabe au hemoragii, căderi de mitră, iar cele îngreunate au dureri de mijloc şi de vintricel, uneori păţesc chiar avorturi; bărbaţii bătrâni au dureri de şale, ameţeli, colici». Iar situaţia nu se ameliora nici măcar în anotimpul rece, când boierimea, nemaiputându‑şi folosi trăsurile, «alerga cu sănii împodobite, toată ziua şi parte din noapte, plină de veselie». Când aveau norocul «să nu se răstoarne în zăpadă şi să nu li se vatăme organismul» de la cădere, aristocraţii valahi «căpătau guturai, tuse şi câteodată pneumonie», odată ce nu erau deprinşi cu «suflul vântului foarte pătrunzător», ci doar «cu camere foarte calde şi blănuri multe».
De toate aceste neajunsuri erau scutiţi oamenii din popor, deprinşi cu casele neîncălzite şi nevoiţi, indiferent de anotimp, să‑şi folosească pentru deplasări propriile picioare. Aceştia nu se duceau să se plimbe pe Podul Mogoşoaiei, unde riscau să fie călcaţi de trăsuri sau sănii, ci hoinăreau «pe malul unui mic râu (Dâmboviţa)», de‑a lungul căruia fuseseră amenajate «alei frumoase» umbrite de «bolte cu verdeaţă deasă». Acolo, spre seară, se aduna «o societate foarte numeroasă», plină de «însufleţire şi veselie», căreia i se alăturau şi vizitatorii străini atraşi de «răcoare şi de priveliştea frumoasă». Alteori, deopotrivă localnicii şi oaspeţii de peste hotare colindau «printr‑o vale de la poalele Mitropoliei», care «se termina cu un chioşc şi un havuz minunat înconjurat de alei şi de mai multe rânduri de sălcii mari, la umbra cărora se putea vedea o fântână turcească destul de frumoasă»(Cişmeaua de la Filaret) ori cutreierau «prin viile ce îmbrăcau dealurile dimprejur», mai ales toamna, când acestea se umpleau de rod. Iar dacă oboseau, plimbăreţii puteau poposi, pentru a‑şi reface forţele, «în grădinile de vară pe care proprietarii le ţineau deschise publicului şi unde vindeau vin şi alte răcoritoare». Acolo,«poporul de jos şi, mai ales, meseriaşii» – cârtea acelaşi medic Constantin Caracaş – «se puneau pe un chef» zdravăn, «bând cât mai mult», în loc «să‑şi mişte trupul sau să‑şi distreze spiritul».(…)” (Copyright: Editura Humanitas)
Tudor Dinu (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, şi doctor honoris causa al Universităţii Democrit a Traciei (Grecia). A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universităţile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia şi Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi).
În 2014 a fost ales şi în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizaţie greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Ţările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureştiul fanariot. Administraţie, meşteşuguri, negoţ (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Ţării Româneşti şi Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena. În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos.
Se încarcă comentariile...
