Două amintiri cu Augustin Buzura

A murit Augustin Buzura – un om căruia îi datorez foarte mult. Am petrecut alături de el aproape 10 ani, mai întâi la ICR, şi apoi la revista „Cultura”.

În primul rând, odihnească-se-n pace, şi Dumnezeu să-l ierte. Pentru mine, aceştia au fost poate cei mai importanţi ani ai formării mele – ani în care am avut, pe de o parte, un schimb intens de idei cu stânga intelectuală (prin intermediul postului de redactor de la „Cultura”), dar în care, în acelaşi timp, m-am format în proximitatea unor mentori şi modele intelectuale total străine de stânga intelectuală – J.R.R. Tolkien, C.S. Lewis, Chesterton, Dostoievski, Steinhardt.

Îmi amintesc primele întâlniri cu dl Buzura – în care veneam, aproape de pe băncile facultăţii, la „balaurul” care era atunci ICR cu cele mai rele aşteptări. Augustin Buzura era văzut de tinerii „cool” (nu şi de criticii un pic mai în vârstă şi mai experimentaţi) drept un dinozaur al „obsedantului deceniu”, care scrie romane groase şi plicticoase, şi totodată drept un fioros cenzor care taie în carne vie tot ce nu se aliniază cu „linia Iliescu”. Nu are sens să spun aici cine şi cum îmi alimentase această imagine. Un singur detaliu interesant – ţin minte că, atunci când i-am spus unei prietene care milita în avangarda feminismului românesc despre oferta pe care o primisem, de a lucra la ICR, mi-a răspuns ceva de genul: „dacă te duci acolo or să te spele ăia pe creier; mai bine vând covrigi la colţul străzii decât să mă asociez cu oamenii ăia”.

Ceea ce m-a uimit la acele întâlniri (uimirea arată, desigur, naivitatea mea de atunci) a fost că Augustin Buzura nici nu tăia cu pixul roşu fragmente din articole care nu erau „pe linie de partid”, nici nu dădea afară oameni (cum mă aşteptam să mi se întâmple mie) pentru că citiseră „Omul recent” al lui Patapievici şi se aruncau să citeze, cu bravura tinereţii, idei, cărţi şi gazetari care erau taman opusul „liniei din partid”. Dacă există trei adjective care să descrie, la o primă strigare, omul Buzura, acestea ar fi „molcom”, „tolerant” şi „tenace”. „Molcom” în sens ardelenesc – de om care ascultă o oră şi zice două propoziţii la sfârşit. „Tolerant” în sens bun – de om care poate accepta o idee cu care nu e total de acord (şi care scoate chiar bani din buzunar pentru ca acea idee să fie publicată), fără să creadă totuşi că toate ideile sunt bune sau adevărate. „Tenace” – pentru că nimeni nu se aştepta să ducă mai departe revista „Cultura” timp de mai bine de zece ani, număr de număr, uneori cu sacrificii financiare şi de sănătate pe care doar el le cunoştea, după ce pierduse finanţarea bugetară de la ICR. Dacă e să aleg o reuşită de după 1990 care spune ceva despre Augustin Buzura, cred că aceasta este – să continui o revistă, număr de număr, jumătate de pas cu jumătate de pas, venind uneori la redacţie în baston şi plătind uneori salariile pe datorie, pentru simplul fapt că omul credea în perseverenţa unui proiect. Sau, mai bine zis, ştia că orice lucru bun se face doar cu sacrificii şi perseverenţă. Şi să publici, chiar în aceste condiţii, şi idei cu care nu eşti, într-o măsură mai mare sau mai mică, de acord.

Două amintiri îmi vin, vii, în minte. Prima e aceea când unul dintre prietenii mei conservatori a dus revista într-un scandal cu CNCD-ul (într-un articol pe care eu îl redactasem şi girasem). Eu făcusem boroboaţa într-un fel, dar nu mi-am luat nici un perdaf, nu am auzit nici un reproş. Dl Buzura a citit şi el articolul, mai atent cred după declanşarea scandalului, şi ne-a zis că e de acord cu el. A doua e a unei colege foarte dragi mie, o femeie cu o minte brici şi cu o cultură excepţională, dar care nu ştia sau nu voia să folosească calculatorul. Scria articolele aşa cum se obişnuise ea, ca vechi gazetar, să le scrie – cu pixul pe hârtie. Nimeni nu ar mai fi angajat-o pe acea femeie, în ciuda talentului şi a culturii ei. Dl Buzura a angajat-o şi a găsit şi o soluţie ca ea să continue să lucreze şi să publice (a plătit pe cineva care să culeagă, la calculator, articolele colegei noastre). Şi i-a plătit salariul timp de aproape zece ani (împreună cu salariul doamnei care culegea articolele) până când colega noastră s-a stins. E unul dintre gesturile care pentru mine îl definesc pe Augustin Buzura şi care cred că vor atârna foarte mult acolo, în faţa Marelui Judecător.

Despre scriitor nu spun nimic aici – desigur, am descoperit mai târziu, când am citit cu pixul în mână pentru o redactare în colecţia BPT „Feţele tăcerii”, că romanele acelea nu erau deloc lipsite de substanţă, în ciuda lungimii care nu le făcea foarte „cool” – fapt pe care îl cam ştiusem mereu, dar deh, toţi tinerii au nevoie de câţiva „dinozauri” cu care să se dueleze. Pentru mine Augustin Buzura a fost just the right dinosaur – unul care nu m-a păpat, ci care mi-a permis, cu multă îngăduinţă şi de multe ori cu un surâs părintesc, să cresc lângă el. Şi iată că n-am fost spălat pe creier, ci am fost liber să devin exact cine trebuia să devin.

Dumnezeu să-l odihnească – şi sunt sigur că Dumnezeu cunoaşte multe alte întâmplări precum cele povestite mai sus care dau substanţă şi sens existenţei lui Augustin Buzura, dincolo de necrologurile de circumstanţă pe care le publică de obicei presa când moare un aşa de mare om şi scriitor.