China actuală prin prisma romanului poliţist

Nu ştiu dacă romanele poliţiste ale lui Qiu Xiaolong au fost traduse în româneşte. Mai degrabă, nu. Au fost traduse în italiană, germană, spaniolă, suedeză. În franceză, o duzină din ele a apărut în „Poche policier“, între 2000 şi 2014, ceea ce spune totul despre succesul lor de public.

Autorul este născut la Shanghai. Era în clasele primare când a debutat Revoluţia culturală în 1966. Tatăl, profesor de filosofie confucianistă, a fost persecutat de Gărzile Roşii. El însuşi n-a mai putut merge câţiva ani la şcoală. În 1976, se înscrie la universitate, studiind literatura anglo-americană şi redactând o disertaţie despre T.S. Eliot. Publică şi o culegere de poeme. Traduce în chineză romane americane. Se află în SUA în 1989 în timpul evenimentelor din Piaţa Tiananmen. Cunoscut ca militant pentru democraţie, se teme să se întoarcă în ţară. În prezent, predă la Washing-ton University din Saint Louis. Romanele i-au apărut întâi în engleza-americană. Am cules informaţiile de mai sus de pe coperta interioară a unuia din cele apărute în Franţa, coroborându-le cu date de pe internet.

Anchete politizate

Toate romanele au acelaşi protagonist: inspectorul principal de poliţie Chen Cao, a cărui biografie e calchiată după a autorului, cu deosebirea că, la absolvirea universităţii, e numit în poliţie, şi nu la universitate, cum visa, conform practicelor epocii. Acţiunea tuturor romanelor se petrece la Shanghai, Chen devenind cu timpul, la capătul unor anchete reuşite, o celebritate locală. E membru al Uniunii Scriitorilor şi al Partidului Comunist. Autorităţile îl consideră prea liberal şi îi pun piedici. De altfel, anchetele sunt politizate, în sensul că descoperirea criminalilor nu trebuie să pună într-o lumină proastă China şi partidul. Adevărul plăteşte în toate anchetele preţul corectitudinii politice à la chinoise. Numai că epoca e alta: Chen izbuteşte deseori să îşi impună punctul de vedere strict poliţienesc.

E o Chină a tuturor inegalităţilor, opunându-i pe noii miliardari unei populaţii care abia dacă supravieţuieşte scumpirilor apocaliptice şi condiţiilor mizere de locuit.

Ne aflăm într-o Chină de tranziţie, în anii 1990, când reformele lui Deng Xiaoping au introdus economia de piaţă şi au schimbat ţara de sus până jos. O ţară într-un uluitor progres, măcinată însă de o corupţie la fel de uluitoare, mai ales la vârful piramidei politice. Shanghaiul e oraşul minune al tranziţiei. Locuitorii nu-l mai recunosc de la o zi la alta. Clasele sociale au dispărut, înlocuite de un fel de „cinuri“ partinice, ca în Rusia ţaristă sau ca în China împăraţilor, un fel de trepte pe care cei mai vrednici sau mai corupţi le urcă una câte una. Beneficiind de privilegii tot mai mari. E o Chină a tuturor inegalităţilor, opunându-i pe noii miliardari unei populaţii care abia dacă supravieţuieşte scumpirilor apocaliptice şi condiţiilor mizere de locuit. Capitalismul se dezvoltă vertiginos, măturând trecutul recent al Revoluţiei maoiste, dar readucând totodată în actualitate un trecut ceva mai vechi, acela antebelic, cu modul lui pitoresc de viaţă, obiceiuri, cutume, vestimentaţie şi tot tacâmul. Şi, împreună cu el, nostalgia Chinei multimilenare a dinastiilor  şi a culturii ei făcute uitată după 1949.

Proverbe şi expresii poetice

Chen Cao nu e un poliţist obişnuit. El e şi poet, bun cunoscător al literaturii vechi chineze, din care citează adesea versuri foarte frumoase, potrivite cu temele anchetelor lui. E de remarcat că numeroşi chinezi de rând apelează la proverbe şi la expresii poetice, ţinându-i hangul lui Chen. E vorba de două lucruri aici. În primul rând, de o cultură rămasă în esenţa ei umanistă, în pofida tehnologiilor moderne care, în China, ca şi aproape pretutindeni în lume, asigură de la o vreme primatul absolut al ştiinţelor exacte. Limbajul tuturor vorbitorilor, indiferent de vârstă şi de educaţie, e colorat, viu, pitoresc, local. În al doilea rând, literatura clasică, tradiţională, rămâne un model, deseori evocat, pentru chinezii din toate categoriile sociale.

E greu de închipuit într-un roman european o scenă precum aceea din romanul „Mătase şi sânge“ (titlul editorului francez), în care poliţistul obţine din partea criminalului recunoaşterea vinovăţiei spunându-i povestea crimelor săvârşite, aşa cum a reconstituit-o în probatoriu. Criminalul, care este avocat, e conştient de faptul că i se întinde o cursă, aşa că nu se dă pur şi simplu de gol ascultând pretinsa ficţiune a lui Chen, cum ne-am aştepta, poate, ci „colaborează“ cu acesta la umplerea golurilor din naraţiune cu amănunte doar lui ştiute,  având ca model romane celebre de odinioară, care au o intrigă relativ asemănătoare.

Literatura clasică, tradiţională, rămâne un model, deseori evocat, pentru chinezii din toate categoriile sociale.

Dincolo de intriga surprinzătoare, romanele lui Qiu Xiaolong sunt o frescă interesantă a Chinei contemporane, cu imensele ei contradicţii, şi nu numai politice, ca şi cu potenţialul ei cultural incomparabil.