Cartea „Toate titlurile bune au fost date", un debut original care i-a cucerit pe Cârcotaşi VIDEO
0
Volumul "Toate titlurile bune au fost date", de Silviu Iliuţă, autorul blogului cronicipebune.ro, conţine o serie de povestiri amuzante. O parte dintre texte, publicate la Editurile Contra Media şi Teatro, au fost publicate şi pe blogul autorului, în forma neterminată pe blog.
Cartea "Toate titlurile bune au fost date", de Silviu Iliuţă, conţine o serie de povestiri, o parte dintre ele fiind publicate în forma neterminată şi pe blogul autorului. Stilul scriiturii este amuzant şi profund.
O serie de personalităţi din lumea artei şi divertismentului şi-au expus părerea despre această carte :
„Am citit şi nu mi-a venit să cred. M-am mai uitat o dată în fereastra de Facebook, să fiu sigură că de la el primisem rândurile ălea. Mama lor de prejudecăţi! Aşa am descoperit că Silviu nu e doar miştocar şi cu un simţ al umorului care îţi salvează cele mai negre zile, dar are o sensibilitate, inocenţă şi decenţă, aşa cum numai un adolescent îndrăgostit poate avea. Silviu poate descrie cele mai ascunse fantezii sexuale, în cele mai mici detalii, clar, elocvent şi nu vei găsi nimic vulgar. Pentru că te inundă un sentiment de drag, dragoste şi candoare şi ţi se face un dor nebun de dragoste. Aşa cum e menită să fie: clară, fără ascunzişuri ori zone de clar obscur, curată.” (Ioana Duda, scriitoare)
„Iliuţă scriitor! În context Silviu nici nu mai există, este prea serios şi parcă prea nepotrivită seriozitatea numelui cu uşurinţa scriiturii care nu este încă îndeajuns de lejeră decât dacă nu reuşeşti să treci de epiderma cuvintelor aşezate cu talent unul după altul în aceste pagini. Pisicher, viu, vioi, alert, atent: Iliuţă scriitor - îmi place!:)” Florin Chilian (cântăreţ).
Fragment din volumul „Toate titlurile bune au fost date”
Dacă ai ajuns să răsfoieşti aceste rânduri, înseamnă că ţi-ai luat deja prima ţeapă. În locul tău aş trece imediat mai departe, aş şterge de praf următoarea carte din raft şi aş lua-o acasă.
Poate ai noroc şi nimereşti una utilă. Bucătărie fusion: reţete moldoveneşti combinate cu japoneze. Supă spornică de pui cu fiertură de bucăţele de sushi.
Deşi mie îmi plac şi cărţile acelea cu 1000 de peisaje, 500 idei de amenajat case… Două rafturi mai la dreapta.
Dacă eşti genul de cititor căruia îi plac numai cărţile premiate, atunci am o veste excepţională pentru tine: această carte a fost premiată într-o seară de iubita mea, pe balcon.
În cazul în care ai comandat cartea online, ai ghinion. Nu-ţi mai recuperezi banii în veci! Nu e ca la pantofi: ”cumpără cartea şi, dacă în 30 de zile nu ţi-a plăcut, primeşti banii înapoi!”
Bine, hai să începem!
Prima veste mare pe care simt nevoia să o expun în cărticica asta e că: m-am născut! În pofida tuturor dificultăţilor prin care a trecut mama, ajunsă la a cincea sarcină, într-o zi am reuşit să răsar.
A fost mica mare minune a locatarilor din blocul R12 din cartierul Titan.
Legenda spune că în ziua aceea o vecină a bătut la uşa părinţilor mei şi le-a adus prăjituri.
Nea Marinache de la etajul doi le-a dat cadou o damigeană cu vin de ţară, iar tanti Mariana de la cinci a facut pateuri cu brânză.
Apoi mama, tata şi vecinii au petrecut ca în poveşti: trei zile şi trei nopti! Timp în care eu am fost în camera mea, m-am hrănit cu aer şi speranţe şi am făcut mult pipi pe mine.
După două săptămâni de spitalizare, am fost ca nou, dar am rămas toată copilaria cu arsuri între picioare.
Şi acum, la 40 de ani, nu am voie să mă bronzez lângă cuc şi fac plajă în pantaloni lungi.
În afară de acest episod, ai mei sunt părinţi de treabă şi m-au crescut, în general, bine.
Cred că doar zilele de început au fost mai grele. Şi următorii ani. În sensul că nu îmi amintesc nimic din ce am trăit până prin clasa întai. Şi nu, nu cred ca e din cauza loviturilor. Mama m-a asigurat că, atunci când m-au lăsat singur în cameră, nu am izbit în mod repetat cu capul de tăblia patului şi că guguloiul în formă de pară din frunte este doar un semn din naştere.
Mamă, tată, vă mulţumesc că aţi avut grijă de mine şi că încercaţi să citiţi această carte.
Între noi fie vorba… puteaţi să dati şi voi banii pe ea.
Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lasat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată cand am simtit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănance carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze poveşti despre ea. Pentru mine, poveştile despre diavoli, marţieni, despre Japonia erau la fel de credibile ca şi acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute şi foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aş fi intalnit un japonez pe stradă sau dacă aş fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în faţa blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă şi când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce ştiam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o maşină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare şi le puneam pe şifonier, apoi aşteptam zile în şir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe şifonierele din Africa. Nu neg, e posibil să fi fost puţin subdezvoltat şi din cauza loviturilor la cap.
Cert e ca am vrut să plantez câteva pe şifonierul din Titan al părinţilor, dar nu le-am găsit seminţele. Nu s-ar fi copt în apartament, era mult prea frig pentru sărmanele banane.
Când stăteam în casă, mama mă îmbrăca în haina groasă de lână şi îmi punea fular. Pentru mine, expresia ”îmbracă-te gros, dacă ieşi afară” era ”pune-ţi haina de blană, mănuşile şi fularul, dacă stai în sufragerie. ”
Îmi plăcea la nebunie să stau îmbrăcat în casă! Îmi făceam un fel de iglu din pături şi mă jucam cu mama de-a eschimoşii.
-Pi*da mă-sii, iar bruiază semnalu’ Europa Liberă nenorociţii ăştia de securişti! F*-tu-i în cur pe mă-sa!
El e tata, eschimosul bombănitor care asculta radio. Cât despre a doua înjurătură, cea cu curu’ si cu mă-sa, ani de zile m-am chinuit să înteleg ce vrea să zică. Chiar şi când am inteles cuvântul cu “f”, tot nu pricepeam cum voia tata să f*tă în cur un securist pe care să îl urce în spatele mamei lui.
„Se pare că este, într-adevăr, aşa: Toate titlurile bune au fost date. Însă Silviu Iliuţă scrie atât de bine, iar textele lui trec atât de răvăşitor de la profunzimea lacrimii la râsul în hohote, încât cartea lui, pe care v-o recomand din toată inima, va avea, cu siguranţă, un succes fulminant, chiar şi aşa, apărând fără titlu. Poate că astfel avem şansa să alegem un titlu potrivit pentru uimirea şi pentru bucuria lecturii fiecăruia dintre noi.” (Alice Năstase Buciuta) „Au înflorit cireşii de când eşti, Cea mai frumoasă dintre poveşti! Îmi colorezi în roz toate tristeţile, Şi-mi parfumezi cu iasomie dimineţile Şi amintirile le faci parcă mai vii Ce dulci eram atunci.. şi ce copii. Mi-am scris iubirea pe foi veline, Să nu uiţi de mine, să nu uit de tine, Cu litere mici, catifelate, Dar toate titlurile bune.. erau date!” Mihaela Baran (poetă, versifică orice)
Toate titlurile bune au fost date" este ca o rugăciune: "Doamne, dă-mi puterea să schimb ceea ce poate fi schimbat, răbdarea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat şi înţelepciunea de-a distinge între cele două.- Şerban Huidu
Se încarcă comentariile...
