Cartea de teatru: Bucuria bogăţiei

„Teatrul înseamnă viaţă, iar a vorbi despre el fără urmă de implicare sentimentală înseamnă a vorbi ori în pustiu ori fără rost.”

Dacă admitem că celebrele cântece de gesta nu aparţin în totalitate genului epic, aşa după cum pretind manualele tradiţionale de istorie a literaturii, dacă le băgăm în seamă numeroasele elemente de teatralizare şi dacă îi socotim pe executanţii lor, performeri, cum li s-ar spune azi, adică primii creatori de one man show, nu ne va fi tocmai greu să observăm că, încă din Evul Mediu, călătoria a devenit o parte din specificul teatrului.

Jongleurii treceau din cetate în cetate, din burg în burg, le cucereau pentru câteva zile şi plecau apoi mai departe. Erau des hommes qui passent şi aceasta fiindcă aveau mereu şi mereu nevoie de alţi şi alţi spectatori.

În secolul al XVII lea, Molière-actorul şi Molière-directorul de trupă a părăsit vreo zece ani Parisul, a străbătut provincia, a mers sute, mii de kilometri, iar din această experienţă impusă de necesitatea supravieţuirii cel mai mult a avut de câştigat Molière-scriitorul de literatură dramatică.

Edmund Kean, marele actor shakespearian, cel care, în secolul al XIX lea, a schimbat pentru totdeauna teatrul englez, a abandonat Londra, şi-a părăsit ţara în căutarea succesului şi a banilor, în ţara tuturor posibilităţilor. Şi chiar dacă America nu i-a oferit chiar ceea ce îşi dorea, Kean a devenit primul super-star transatlantic.

Mai toate marile reforme din teatrul secolului al XX lea, de la cele propăvăduite şi plănuite de Antonin Artaud în textele sale reunite în cartea Le théâtre et son double, la cele nu doar teoretizate, ci chiar înfăptuite de Peter Brook, de Grotowski, de Ariane Mnouchkine, de Eugenio Barba, de alţii şi alţii, şi-au aflat originile în călătorii.

Criticul călător

Ştim multe despre actori-călători,ca şi despre regizori-călători. Despre criticii care i-au  “însoţit” prin scrisul lor, care au vrut să vadă şi să mărturisească despre spectacolele lor nu graţie turneelor, ci văzându-le acolo, în acel hic et nunc unde aceste spectacole s-au zămislit, ştim, evident, mult mai puţine. E poate chiar natural să fie astfel câtă vreme criticul este şi trebuie să rămână un personaj secundar al romanului teatral sau, cum îl numeşte George Banu, un acompaniator. Dar şi câtă vreme el, criticul, este un om al dialogului, adică cineva care nu vrea doar să vadă un spectacol, să constate cum îl primeşte publicul, cum îl aplaudă- fiindcă, iarăşi ştim, există un specific al aplauzelor, specific diferit de la un loc la altul şi de la o ţară la alta- să spună ce crede el că a fost bine şi ce i se pare că a fost altfel- ci să şi vorbească cu creatorii lui. Mă întreb dacă există undeva, într-o arhivă a lumii, vreo însemnare, vreun document de natură să ne furnizeze o informaţie, un indiciu oricât de mic, asupra identităţii celui dintâi critic care a descoperit că, pe lângă călătoria naturală, există şi călătoria culturală. Aceea care te îndeamnă, dar te şi obligă să ai mereu bagajele pregătite, să iei prima trăsără, ceva mai încolo primul tren ori primul avion doar pentru a vedea un muzeu, o expoziţie, un spectacol. Şi să mergi să vezi un spectacol nu fiindcă eşti programator (selecţioner unic, cum se spune pe la noi) sau director de festival, nu pentru că jobul sau un contract te obligă să te manifeşti ca om de teatru în sfera utilului, ci pentru că, pur şi simplu, vrei să vezi un spectacol, vrei să vezi teatru cu convingerea că el, „teatrul este (mereu) în altă parte” şi că se cuvine căutat pretutindeni.

Şi chiar dacă aceste date cu caracter istoric s-ar putea să ne lipsească, avem cu toţii o mare şansă şi o mare bucurie. Aceea de a-i fi contemporani unui mare critic călător care, adesea, şi-a comparat destinul şi existenţa cu Peer Gynt. Cu diferenţa fundamentală- pe care am mai avut ocazia de a o sublinia- că dacă lui Peer Gynt, ajuns la bătrăneţe, nu i-a mai rămas decât să îşi numere zădărniciile, lui George Banu, în fapt atât de tânăr la cei 70 de ani pe care i-a împlinit de curând şi atât de puţin scorţos, de jovial, în contrast cu multipele sale calităţi şi titluri universitare de profesor, de director de reviste, de conducător de doctorate şi, mai recent, de membru al Academiei Române, i-a fost rezervată bucuria bogăţiei.

Reflexul unei bogăţii

O bogăţie pe care –iată! – o reflectă şi cartea de la care au pornit însemnările mele de acum. Ea se intitulează Călătoriile sau orizontul teatrului, are aproape 500 de pagini, a apărut în limba franceză în primele luni ale anului 2013 (Editions Alternatives théâtrales. Institut de recherche en Etudes théâtrales) şi în româneşte, în traducerea Ilenei Cantuniari, la editura Nemira, la comanda Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Cartea e coordonată de Catherine Naugrette, a fost întocmită sub îndrumarea lui Alisonne Sinard, iar din cele 500 de pagini ale sale doar vreo 25 sunt scrise de George Banu. Şi aceasta deoarece Călătoriile sau orizontul teatrului e, aşa după cum glăsuieşte subtitlul ei, un Omagiu lui George Banu.

Un omagiu care, pornind de la una dintre trăsăturile definitorii ale criticului, aceea a “legăturii fondatoare care uneşte în el chipul martorului cu cel al călătorului”- căci „fără întoarcere nu există călătorie benefică”, aşa după cum scrie George Banu însuşi- şi evaluând, la modul informal şi neconvenţional, două jubilaţii concretizate în “nevoia de plecare” şi în “nevoia de întoarcere”, ajunge să fie o carte nu doar una despre “arta călătoriei”, aşa după cum observă Catherine Naugrette, ci, îndeosebi, una despre arta prieteniei.

Teatrul înseamnă viaţă, iar a vorbi despre el fără urmă de implicare sentimentală înseamnă a vorbi ori în pustiu ori fără rost.

Spun asta din cel puţin două motive. În primul rând, deoarece cartea are, şi nici nu putea să fie altfel, o structură compozită. Structură relevată de sumarul, respectiv de realitatea că textele ce îi dau substanţă sunt grupate în cinci capitole: Mărturii, Istorii, Experienţe antropologice, Practicile teatrului, Poetica spectatorului. Mai simplu spus, ea reuneşte contribuţii ce depun mărturie despre felul de a fi al omului, al criticului şi al profesorului George Banu, despre călătorii individuale în care, pe neaşteptate, gândul l-a dus pe călător la ceva spus ori scris de George banu, despre întâlniri umane şi profesionale, adică texte ceva mai libere, mai puţin “severe”, nemarcate de aspiraţii sau încorsetări academice, dar şi lucrări de cercetare cât se poate de stimabile. Important e că nici cele mai riguroase studii din volum nu lasă impresia a fi ceea ce s-ar putea numi “construcţii matematice” ori ‘’inginereşti”, reci, nemarcate de palpitul vieţii.

Aceasta nu numai pentru că teatrul înseamnă viaţă, iar a vorbi despre el fără urmă de implicare sentimentală înseamnă a vorbi ori în pustiu ori fără rost. Ceea ce cam tot acelaşi lucru e. Aş specula prea mult dacă aş spune că s-ar fi produs vreun transfer între felul în care scrie despre teatru George Banu, care, încăpăţânat barthésian fiind şi având drept una dintre cărţile de căpătâi L’empire des signes (“Barthes a fost ghidul meu, iar cartea sa invitaţie la călătorie”), a descoperit mai repede decât maestrul lui voluptăţile ca şi beneficiile în domeniul sănătăţii intelectuale ale discursului de îndrăgostit şi cel în care scriu ceilalţi contributori.

În al doilea rând pentru că nu e deloc puţin lucru să accepte să colaboreze la întocmirea volumului nume mari ale faptei teatrale, de la Peter Brook la Ariane Mnouchkine, de la Andrei Şerban la Eugenio Barba, de la Radu Penciulescu la Richard Demarcy. Vorbim adesea, noi, criticii, despre raporturile de complementaritate şi de contrarietate ce ar exista între noi, cei care ne dorim să devenim “memorii ale teatrului”, şi creatori. Aici, în această carte regăsim doar raporturile de complementaritate. Şi aceasta nu fiindcă George Banu ar fi fost un “vânzător de indulgenţe”, ci pentru că a fost favorabil, deschis schimbului. “Criticul călător (precum porumbelul călător) cultivă comunicarea şi asigură o transmitere reciproc utilă”, notează George Banu.

Criticul şi-a început călătoriile din pricina unui destin care îl revolta- “destinul unui tânăr din fostul Est confruntat cu interdicţia trecerii frontierelor”. A călătorit “pentru a mă răzvrăti şi a împlini o dorinţă neîncetat reactivată în intimitatea mea”. Şi-a legat iniţial călătoriile de opoziţia la interdicţie, la cenzură. Mai apoi pentru a descoperi şi a se împărtăşi la ceea ce el numeşte “marile locuri ale sacrului teatral către care, aidoma unor pelerini, se îndreaptă călătorii cu entuziasm şi...fervoare”. Dar, fidel propriilor ziceri, George Banu a simţit nevoia întoarcerii. Nu numai a întoarcerii în Parisul ce i-a devenit mai mult decât terre d’asile, ci şi în Bucureştiul de care nu s-a despărţit în fapt niciodată, ci şi în Sibiul pe care l-a descoperit în tinereţe, pe vremea spectacolelor incendiare ale lui Iulian Vişa, şi, acum, după 1990, în vremea FITS-ului.

Întoarceri de care ne bucurăm cu toţii graţie conferinţelor ori dezbaterilor pe care le moderează acolo şi pentru care nu putem decât să îi mulţumim. Aceasta pentru că aşa simţim şi noi ceva din bucuria bogăţiei.

XXX- Călătoriile sau orizontul teatrului- Omagiu lui George Banu - Volum coordonat de Catherine Naugrette;

Sub îndrumarea lui Alisonne Sinard;

Traducerea: Ileana Cantuniari; 

Prefaţă: Constantin Chiriac şi Catherine Naugrette;

Editura Nemira şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu;