AVANPREMIERĂ „Cele mai tâmpite momente”, de Mircea Daneliuc, a apărut în librării

Construite dramatic pe principiul monologului interior, povestirile din volumul lui Mircea Daneliuc, „Cele mai tâmpite momente”, apărut recent la editura Polirom, constituie adevărate recitaluri actoriceşti pentru cele şase personaje principale. „Adevărul” prezintă în avanpremieră, un fragment din cartea lui Daneliuc.

Prinşi în lumi diferite – unii chiar în zona inefabilă dintre viaţă şi moarte –, protagoniştii evoluează natural în tumultul vieţii cotidiene, afectaţi de toate tarele societăţii contemporane, dar şi de cele din relaţiile interumane. Astfel aflăm povestea unei familii de pensionari bucureşteni care deţine o mică plantaţie de marijuana la subsolul blocului, a tatălui unui adolescent care duce o grenadă la şcoală ori a unei femei care asistă neputincioasă la spectacolul propriei dispariţii. 

În ultima povestire, autorul reuşeşte să distribuie în rolul principal un personaj stupefiant: mirosul pestilenţial, pe cale să cucerească teritorii noi, un inamic irespirabil, născut şi crescut pe resturile prosperităţii actuale, imposibil de capturat, imposibil de dovedit. Povestirile din Cele mai tîmpite momente sînt o oglindă a realităţii în care trăim, cu bune şi rele, cu adevăruri pe care de multe ori preferăm să le ignorăm, oferindu-i cititorului posibilitatea de a-şi recunoaşte unele dintre cele mai ascunse temeri şi obsesii.

-FRAGMENT-

„Cu o săptămînă înainte să‑l ia pe Răducu, m‑am certat crup cu Ina, de fapt, am şi presimţit. Cum să laşi geamul ăla, cît creier se cere pentru raţionament?! Şi o găină se controlează!…

Stăteam nu mai ştiu pe care canal şi vorbeau la tocşou despre poezia aia de se face la şcoală, cu doi ciobani care pun ochii pe bunul altuia şi se pregătesc să-l anihileze. Pe ăla îl avertizează nişte copaci şi mioriţa lui preferată ca să-şi ia măsuri omul, vezi, unchiule, că vin şi-ţi iau gîtul, dar tipul nu face nimic, aşteaptă lichidarea în sînul naturii, singura lui grijă e la maică-sa, să fie informată bătrîna. Cu alte cuvinte, nu se opune, consimte, de se miră şi oaia.

Măi, ce-a fost la gura lor!… Că ăsta-i poporul, asta are în fire, să se urce toată lumea pe el şi îndură, poţi să-i tai pădurile, să-l batjocoreşti, să-l turteşti, neam laş, nesimţit, sau şi una, şi alta, ai noştri rabdă orice, te şi simţi de rahat cînd te uiţi, român eşti şi tu, cum vorbeşti, mă, aşa! Te revolţi, orişicît. Şi dă-i cu strofe şi hăhăială, încîntaţi de parcă ei erau altceva, chinezi, brazilieni, unul peste altul, se-ncălecau, ştii cum se vorbeşte pe post, fiecare să găsească el fecala cea mai dospită, să bage mîna, s-arunce. Nevorbiţi, a trebuit să scad la sonor.

Noroc că se ridică unul din fund, nu chiar din fund, că masa era de formă ovală, dar stătea mai încolo, măi proştilor, zice, proştilor zic eu, el n-a zis, că nu dă voie la televizor, dar se vedea după ton, omul se abţinuse pînă atunci, te ţii, te ţii, dar pînă cînd?!, mă, proştilor, mă, voi nu vedeţi că e vorba de mitul cristic plantat pe o suşă păgînă? Arhaică, din aia. Mi-a plăcut treaba asta, am şi notat-o, că uit, trebuie să dau pe Google să văd de suşă, ce-i aia, că mă interesează tot ce se poate planta. Mi-a plăcut tipul, pe cuvînt dacă nu! Mă, proştilor, ce-a făcut, mă, Cristos la Cina cea de Taină, cînd era clar că-s porniţi după el, s-a zbătut, s-a jeluit, s-a baricadat, ce-a făcut? Las’ să fie, a zis, luaţi din pîine şi vin. Face altceva omul din poezie? Vreţi să vă spun eu ce-nseamnă Păstorul? Sau Mielul? N-avea o Măicuţă şi Domnul? Măi, ştii cum i-a făcut? Troacă de porci! Mi-era mie ruşine de prostia din capul lor, că erau din ăia de la reviste. Poezia-i excepţională! Foarte tare tipul, am să-l mai urmăresc dacă-l văd; ăla cu părul alb.

Aşa. Să revin… Despina a cam început să uite masiv. Nu mai am nici o bază în ea, o controlez şi eu cît pot, toţi uităm, dar nici într-asemenea hal. Lasă robinetul deschis, lăcăraie, nu ştiam cu ce să sug apa, asta mai trebuia, să mă pună Zbierea să-i zugrăvesc, n-am şi-aşa destule pe cap, doarme cu televizorul deschis, mă tem şi de aragaz, ce să fac! Zbierea-I artistul ăla din serial, stă sub noi. Nu pot să spun cum m-a făcut : idiot bătrîn, nu mai ştiu, sau, mă rog, îmi otrăveşti zilele care mi-au mai rămas, mă omori şi dă-o pe pufăială! Ceva extrem de vulgar. Cînd o văd cu ţigara, mă ia cu nervii, nu-s om!…

I-a lăsat căscat obărlihtul la boxă – Răducu, interes de serviciu, plecat la Paşcani – şi, cum are cheia şi merge săptămînal să-i dea cu aspiratorul prin casă, s-a băgat şi-n subsol. Aici e, cum să spun, o cultură, o crescătorie de iarbă din aia; era, că nu mai e vorba acum, nu ştiu dacă sunt clar… ghivece, lumină, picurător de apă automat, calitate germană, nu se ajunge cu banii. Ce-o mînca să deschidă acolo! Nimic. Era de aerisit? Nu era, decît să-şi bage ea nasul, mămica! Şi-i lasă gemuleţul, cum spun… Avem becuri aprinse tot timpul, dar nu se simte de-afară; sticlă vopsită, scotch la uşă, singura treabă era să nu uiţi deschis că poate se cască vreun prost dacă nu-i ceva de furat. Şi, normal… ceasul rău. Prostul apare fără să-l chemi, bagă capul şi vede. După care se duce să facă un bine la Circa 8, Mihai Bravu, în bulevard.

Şi-o aud după aproape trei zile :

— Mi se pare că n-am închis sus…

Am crezut că leşin. După trei zile, sper că s-a reţinut. Tocmai mă încălţam, nu mai nimeream nici găurica de la şiret. […]

S-a dus o săptămînă şi sînt tot aici. Dacă s-ar putea, n-aş mai ieşi din casă pentru nimic în lume. Stau cu picioarele înăuntru, în băiţă vreau să spun. A fost o pulsiune, am simţit dintr-odată necesitatea de-a mă integra în lichidul comun, o hrană comună, e o senzaţie de liniştire nebănuită. N-aş fi crezut niciodată. Plantele se cred oameni, împărtăşim multe lucruri prin tălpi. Stăm cu picioarele-n apă şi ne privim. Atît numai că trebuie să fug din cînd în cînd la vizor, e cîte-un zgomot care mă nelinişteşte. Am un prosop lîngă mine ca să nu las urme prin casă. Altfel, n-aş mai ieşi din apa aceasta, dar sunt necesităţi imperioase, baie, eu ştiu, cîteva ore de somn, cumpărături pentru hrană şi transport de pachete la penitenciar. Nu se pot evita, deşi am redus ergonomic, am tras un fotoliu lîngă băiţă, am adus telefonul, telecomanda, am întors televizorul către balcon. Am golit frigiderul, că, dacă mă ia într-o zi, să nu prindă floare. Cumpăr şi mănînc atît cît e necesar, nu păstrez. Nici foame nu prea mai am. Altul care creşte canabis, l-au dat la teve. Nu s-o fi ajungînd nici el cu salariul, un nesimţit, maior de Servicii, aşa ceva. Dar scurt, o ştire scurtă, atît, batista pe ţambal; a nu destabiliza un cultivator. În timp ce Despina e cu lipsire de libertate…” (Copyright: Editura Polirom)

Mircea Daneliuc (75 de ani), om de teatru şi film, scriitor. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, secţia de limbă franceză (1966), şi Facultatea de Regie Film, IATC (1972). Debutează regizoral în cinematografie cu lungmetrajul Cursa (1975; Premiul ACIN pentru debut), urmînd ca, pînă în 1989, să ducă o luptă constantă cu aparatul de cenzură. Din cele 17 filme regizate, aproape toate primesc premii ACIN/UCIN sau străine (Glissando, 1984, selecţionat pentru Festivalul de Film de la Veneţia; Iacob, 1988, nominalizat la categoriile Cel mai bun film şi Cel mai bun actor la prima ediţie a premiilor Felix ale Academiei Europene de Film; Senatorul melcilor, 1995, selecţia oficială a Festivalului de la Cannes din 1995; Sistemul nervos, 2005, Premiul Anno Uno al Festivalului I Mille Occhi ş.a.). 

A debutat literar în 1997, cu Pisica ruptă (Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte a anului; ediţia a II-a, 2013); au urmat Marilene (1999, 2005), Şchiopul binemirositor (1999); Apa din cizme (2000, 2006); Doi pinguri (2000); Strigoi fără ţară (2001, 2014); Carlo Carlini, iluzionism (2003; Premiul Naţional de Dramaturgie); Petru şi Pavel (2003, 2015); Femei în ghips (2005); Ora lanti (2007; Premiul pentru proză al revistei Ateneu); Cele ce plutesc (2009); Două spălări pe cap (2010); Băiatul fără sprîncene (2012); Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu şpiţul (2013); Andreas, Andrada (2016); Dulci meleaguri (2016) şi Teatru (2017).