AVANPREMIERĂ „Carte de identităţi. Mutaţii ale autobiograficului în proza de după 1989“, de Florina Pîrjol. „Mircea Cărtărescu – Totul ca obsesie auctorială“

Florina Pîrjol este unul dintre cel mai talentaţi tineri critici literari

Volumul „Carte de identităţi. Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989“, scris de criticul Florina Pîrjol,  analizează  trilogia „Orbitor“ de Mircea Cărtărescu, dar şi texte de Adrian Schiop, Ionuţ Chiva, Claudia Golea, Cecilia Ştefănescu, Alexandru Vakulovski, Dragoş Bucurenci.  Vă prezentăm, în avanpremieră, fragmente din capitolul despre Mircea Cărtărescu.

Intrat în ultimul deceniu şi în vocabularul critic românesc, termenul de autoficţiune – seducător, imprecis şi scandalos de cuprinzător – a ajuns să denumească orice deviaţie autobiografică pe care autorul, încă reticent la propunerea de a spune un „eu” răspicat, în epoca individualismului democratic, alege s-o manevreze atunci când vrea să se mute cu arme şi bagaje (referenţiale, în măsura în care referinţa mai reprezintă o certitudine) în interiorul ficţiunii sale.

Pornind de la un istoric al conceptului, definit şi comentat până la suprasaturaţie, eseul , „Carte de identităţi. Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989“,  scris de Florina Pîrjol şi publicat de Cartea Românească, îşi propune o radiografie a fenomenului în spaţiul românesc, cu un zoom pe câteva dintre textele reprezentative ale generaţiei 2000. Plutind într-un hors canon, lipsind, în mare parte, de pe „listele” cu majuscula valorii, aceste texte repun eul autobiografic în drepturile pe care experienţa comunistă şi prejudecăţile diverselor „–isme” teoretice le-au dizolvat. 

Dar pentru a înţelege specificul autoficţiunii româneşti – fie că este vorba despre repere validate canonic, cum sunt Exuvii sau Orbitor, fie despre textele mai fragile şi mai polemice ale autoficţionarilor Adrian Schiop, Ionuţ Chiva, Claudia Golea, Cecilia Ştefănescu, Alexandru Vakulovski, Dragoş Bucurenci ş.a. – a fost nevoie de o recuperare a rădăcinilor scriiturilor cu miez autobiografic pe teren autohton, de la scrierile reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte până la Radu Cosaşu.

A rezultat o Carte de identităţi volatile şi fărâmiţate, precum eul care se deghizează, în era consumului extatic, într-o multitudine de ipostaze, imposibil de clasificat sau de clarificat.

Criticul Eugen Negrici spune: „Cartea Florinei Pîrjol reprezintă, fără îndoială, prima abordare temeinică a celui mai semnificativ fenomen literar postrevoluţionar: invazia autobiografismului sub diversele lui forme, specii şi nuanţe. Cu o surprinzătoare maturitate autoarea discerne iute între soluţii, sesizează prompt slăbiciunile efortului argumentativ, fie el cauţionat de nume celebre, probează o mare familiaritate cu noţiunile şi conceptele pe care puţini le stăpânesc, ştie să interogheze şi să situeze corect problema. Şi mai presus de toate, e în posesia unui limbaj critic suplu şi expresiv ale cărui performanţe stilistice îţi dau o deplină satsifacţie de cititor“. 

FRAGMENT

Mircea Cărtărescu – Totul ca obsesie auctorială

Fără să-şi asume vreodată (paratextual) eticheta, Mircea Cărtărescu practică un tip aparte de autoficţiune, ca alternativă adaptată paradigmei postmoderniste (la care autorul  se afilia încă din 1986, afirmând că „postmodernismul nu este [...] pentru mine, un concept, ci o necesitate reală”) a unui proiect autobiografic lipsit, peste noapte, de o epistemă legitimatoare. În mod cu totul convenţional, l-am putea situa între cele două mari tipuri de autoficţiune: „referenţială” (Doubrovsky) şi ficţională (Colonna). Vincent Colonna, pe de o parte, dă o definiţie extensivă termenului, vorbind de un gen literar, în care „scriitorul se află în centrul textului, ca într-o autobiografie (adică este eroul lui), dar [în care] îşi transfigurează existenţa şi identitatea”. Colonna susţine că acest gen nu e o invenţie postmodernă, ci corespunde unei practici de o vechime considerabilă: ficţionalizarea de sine (aşa cum făceau, printre alţii, Dante, Apuleius sau Lucian din Samosata). Dacă ne gândim la genealogiile, apocalipsele, istoriile imposibile (metaficţiuni, în sensul dat de Linda Hutcheon), regresiile într-un trecut incredibil, „reportajele” realiste, expunerile mistice, descrierile manierist-asianice ale unor detalii microscopice, urmate de cosmogonii ameţitoare, toate pivotând în jurul lui Mircea, definiţia generoasă a lui Colonna cuprinde toate aceste ipostaze fantasmatice ale „au(c)torităţii”. Philippe Gasparini leagă acest dispozitiv ficţional foarte răspândit, pe care Genette l-a numit „metalepsa autorului”, de o traumă [a autorului], afirmând că „autoproiectarea imaginară până la deznodământul cel mai înfricoşător ar putea avea o funcţie catharctică”. Afirmaţia cercetătorului francez se leagă, în egală măsură, şi de celălalt tip de autoficţiune, aşa cum e definit el de inventatorul termenului, Serge Doubrovsky: „Dacă abandonăm discursul cronologico-logic în favoarea unei divagaţii poetice, a unui verb sprinten şi viu, în care cuvintele au întâietate faţă de lucruri, în care ele înlocuiesc lucrurile, alunecăm automat în afara naraţiunii realiste, în universul ficţiunii”.

Trauma cărtăresciană vine din imposibilitatea de a spune totul, de a actualiza perfect lumile interioare în scris, din frica de a nu scrie o carte „imposibilă” şi „ilizibilă” (manifestată nu doar în textul Orbitorului, ci şi în jurnale) însă, paradoxal, doar acest spectacol cu un singur personaj (restul, cum observa un critic, sunt simple fantoşe), doar acest monolog uriaş ce conţine toate punerile în abis ale unui eu multiplu, poate fi un catharsis (eficient). Arnaud Genon numeşte această traumă generatoare de discurs autoficţional „fractură autobiografică” (deşi e vorba, bineînţeles, de biografia interioară) şi o analizează pornind de la textele a trei reprezentanţi notorii ai genului: Serge Doubrovsky, Camille Laurens şi Hervé Guibert. Scrisul devine un mijloc de a transmite live (de unde şi scriitura ce imită fluxul conştiinţei) de pe câmpul de luptă al bătăliilor interioare. „A scrie e un mod de a ieşi din mine însumi”, mărturiseşte Serge Doubrovsky, în vreme ce Camille Laurens leagă experienţa autoficţiunii de „ceva din noi înşine despre care ştim că, exprimându-l, l-am şi ratat, dar pe care ne dorim, totuşi, să-l formulăm, şi care este cât se poate de real”. Din acelaşi registru face parte şi proiectul cărtărescian, pentru care ultima frontieră nu înseamnă doar forţarea limitelor eului (deşi gestul pare unul plauzibil pentru franctirorii postmoderni), ci chiar ale literaturii. Visul megaloman de a suprapune viaţa şi literatura, de a exprima realul, depăşeşte ambiţiile textualiste, devine o călătorie mistică, aproape un (neînţeles, pentru că profund personal) hagialâc: „să mă întorc acolo unde nimeni nu s-a întors, să-mi amintesc ce nimeni nu-şi aminteşte, să înţeleg ce nici un om nu poate să înţeleagă, cine sunt, ce sunt”. Angoasa (o angoasă aflată între „parodie” şi „stilizare”, în termenii lui Brian McHale, fiindcă e în permanenţă sabotată de un narcisism care acoperă totul) e dublă: imposibilitatea rostirii (ca exprimare interioară), dar şi imposibilitatea „lecturii” („acest text nu este uman şi nu-l mai pot desluşi”). Frica de a scrie ilizibil este şi frica de a scrie „neadevărat” („sper că nu e literatură”, spune Herman, la un moment dat), pentru că scrisul neadevărat, scripturile falsificate înseamnă că Alesul nu e cel adevărat şi atunci „o să aşteptăm pe altul”. Pendularea aceasta continuă între un „spun adevărul” („sper că nu e literatură”, deci tot ce citiţi e adevărat) şi „nu spun adevărul, fabulez” („această carte ilizibilă, această carte”, subl. mea, F.P.) este un gest specific pentru genul autoficţional care, deşi fragil şi eminamente perisabil, îşi localizează sursa fascinaţiei pe care o emană în acest statut de ambiguitate generică. Marie Darrieussecq subliniază imposibilitatea de a distinge cu precizie între cele două scriituri ca resort al genului autoficţional: „Prezentându-se, în acelaşi timp, ca un roman la persoana întâi şi ca o autobiografie, autoficţiunea nu permite cititorului să dispună de indiciile necesare pentru a diferenţia propoziţiile cu referinţă reală de propoziţiile cu referinţă ficţională”. Şi Philippe Vilain consideră autoficţiunea ca pe ceva „indecidabil, un monstru hibrid”, care dovedeşte că orice tip de discurs în aparenţă „sincer” este, de fapt, „o ficţiune latentă”. (Copyright Editura Cartea Românească, „Carte de identităţi. Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989“, de Florin Pîrjol)