163 de vorbe memorabile ale lui Corneliu Coposu, adunate într-o carte

Corneliu Coposu (1914-1995)

„163 de vorbe memorabile“, de Corneliu Coposu, este o ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Ghilezan. Volumul, care apărut la editura Vremea, evocă moştenirea lui Corneliu Coposu, sub forma unor citate despre subiecte nemuritoare: libertatea, republica, iertarea, politica, istoria, patriotismul.

 „Nu e importantă persoana mea, importantă e ideea legată de viaţa mea. Dacă această idee va triumfa şi dacă ea este îmbrăţişată de prietenii mei şi de opinia publică, apariţia sau dispariţia mea sunt secundare. Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta va triumfa, dispariţia mea nu mai este semnificativă!”, spune Corneliu Coposu. Volumul „163 de vorbe memorabile“ a apărut la editura Vremea, în colecţia FID (Fapte, Idei, Documente). 

Corneliu Coposu a fost liderul opoziţiei din România postcomunistă. Absolvent de drept şi ziarist, om de încredere al liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc până la interzicerea acestuia în 1947, iar ulterior a fost deţinut politic în condiţii foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România. După Revoluţia din 1989 a reîntemeiat oficial PNŢ sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi a fost preşedinte al PNŢCD-ului între 1990 şi 1995. În această calitate, a fondat Convenţia Democrată Română, al cărei prim preşedinte a fost. Corneliu Coposu a fost ales senator în Parlamentul României în 1992. A murit pe 11 noiembrie 1995.

Adevarul.ro vă prezintă câteva fragmente din volumul "163 de vorbe memorabile" de Corneliu Coposu.

CORUPŢIE

„Funcţionarii înzestraţi cu privilegii şi demnităţi publice îşi depăşesc propria misiune şi procedează în mod abuziv, pentru că românii sunt prea toleranţi, îngăduitori şi buni.”

„Vedem câteodată pe estrada solemnităţii câte un zero care flutură, fără pudoare, banii ţării.”

DESTIN

„Mi-am făcut un examen de conştiinţă. Am trecut în revistă toate suferinţele şi mizeriile
prin care am trecut de-a lungul puşcăriilor, a anilor de detenţie, a persecuţiilor post-penitenciare.
Dacă ar fi să aleg, aş opta pentru acelaşi destin. Cred că destinele noastre sunt scrise dinainte. Eu nu sunt fatalist, dar, dacă mi s-ar ridica în faţă aceleaşi alternative, ceea ce aş alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit şi pe care l-aş repeta cu seninătate.”

„Nu are pereche zbuciumul unui om care vede, la apusul vieţii, că sunt străine cărările pe care le-a străbătut.”

„Legile firii sunt implacabile. Nici violenţa, nici omul nu le pot înfrânge.”

MORALĂ

„Marile caractere se formează în Opoziţie.”
„Sensibilitatea morală a individului şi a colectivităţii se răzvrăteşte împotriva silniciei.”
„Nu poate exista o politică veritabilă fără consecvenţă şi moralitate.”

DICTATURĂ

„Dictatura comunistă a inventat ceea ce societatea românească nu a cunoscut în trecut,
complexul relei-credinţe, dedublarea personalităţii.

Această dedublare, care a fost operată încă pe copii, a continuat pe tinerii care învăţau la şcoli şi a culminat pe oamenii realizaţi, care au ocupat funcţii publice. Una gândea omul şi alta trebuia să vorbească. Într-un fel
vorbea acasă, altfel la birou sau în societate.

Practicarea îndelungată a acestui complex al relei-credinţe a lăsat, desigur, urme.”

„Deceniile de comunism au făcut mai mult rău României decât au provocat cele două războaie mondiale la un loc, întrucât acestea nu i-au denaturat spiritualitatea.”

„Comuniştii au realizat totuşi o performanţă: au inventat şi cultivat complexul minciunii, complexul relei-credinţe, complexul urii generalizate.

Cum? Obligând copiii de la vârsta cea mai fragedă să mintă şi să-şi dedubleze personalitatea.”

„Am avut întotdeauna certitudinea prăbuşirii comunismului, dar aşteptam ca fenomenul să se întâmple mult mai devreme.”

„Crima majoră a comunismului este instaurarea complexului relei-credinţe.”

„O istorie decentă şi autentică, scuturată de mistificări, va trebui să stabilească cu certitudine
şi obiectivitate rolul distructiv al dictatorilor în România şi să le acorde, pe măsura criminalităţii
acţiunilor lor, verdictul pe care îl merită.”

„Astăzi se calcă în picioare drepturile omului în numele libertăţii. În numele libertăţii se înscenează
culpe, se falsifică documente, se reabilitează nărăviţii trotuarului politic. Şi tot în numele libertăţii se sparg capete, se mută fălci incomode, se trag salve din arme cu repetiţie şi se trimit în puşcărie cetăţeni nevinovaţi.”

„N-aş putea să fac un pronostic exact şi să fixez limita dincolo de care nu vor mai exista comunism, tendinţe comuniste, limbaj comunist, structuri comuniste, momentul în care va dispărea acest blestem, care ne-a ţinut în întuneric, departe de lumea civilizată. Pot să vă asigur că înapoi nu ne vom mai întoarce.”

MONARHIE

„Considerăm nulă şi neavenită abdicarea Majestăţii Sale Regele Mihai, smulsă prin presiune şi şantaj.”
„Soluţia salvatoare pentru România este restaurarea Monarhiei.”

„Adeziunea noastră pro-monarhică nu are conotaţie sentimentală, personală sau romantică, ci pragmatică.”
„Regele Mihai dă aparenţa unui om blajin. Este un om destinat să fie rege. Are gesturi maiestuoase.
Toate mişcările sale sunt regale.” 

Un aristocrat al spiritului

Text de Marius Ghilezan

"Cele mai importante evenimente ale vieţii nu ţi le poţi planifica – ele ţi se întâmplă pur şi simplu. Nu poţi anticipa când îţi intră în viaţă o prietenie sau pierzi pe cineva drag. Oamenii pot uita lucrurile neimportante, dar ce intră în suflet nu se va pierde vreodată. Nu sunt vorbele mele, ci ale lui Rob Riemen, fondatorul Institutului Nexus, un centru internaţional de reflecţie intelectuală, care menţine vie gândirea umanistă europeană, în contrast cu relativismul lumii de azi.

Prin februarie 1990, la câteva zile de la momentul în care Ion Iliescu a rostit celebra frază „vii dumneata să-mi pui sula-n coaste”, adresându-i-se domnului Corneliu Coposu în faţa plenului CPUN, am ajuns la Bucureşti de la Timişoara, unde eram angajat ca redactor la ziarul „Dialog liberal”, pentru a realiza un interviu cu Radu Câmpeanu, preşedintele PNL.

Îmi amintesc puţin din conţinutul acelui material publicistic. Ştiu că mai aveam câteva ore bune până la tren. La sediul din Magheru al liberalilor nu m-au servit nici măcar cu un ceai fierbinte. M-am hotărât pe loc să trec şi pe la sediul ţărăniştilor din bulevardul Republicii (acum Carol l). Am bătut la uşa preşedintelui PNŢCD. O tânără, plină de solicitudine, m-a introdus rapid în biroul „domnului preşedinte”. Ca la un semn, toţi vârstnicii au părăsit incinta. Am fost întrebat dacă doresc un ceai sau o cafea. Din politeţe am acceptat, scoţând rapid carnetul de notiţe pentru a nota o seamă de gânduri ale omului politic care a reuşit să răstoarne intenţia CFSN de a se transforma în partid unic. În loc să pun eu întrebări, cel chestionat am fost tot eu. Privirea-i caldă, ţigara-i lungă şi atitudinea fermă nu le voi uita niciodată. Timpul zbura. Renunţasem la ideea interviului.

M-am ridicat în semn de plecare. Trecuseră cele cincisprezece minute solicitate. S-a ridicat şi domnia sa. Mi-a spus extrem de curtenitor: „ar fi o onoare să cinăm împreună”. Nu mai aveam cuvinte. Eu, un puşti, invitat la marele om politic acasă, în Mămulari. „Avem doar un salam, nu suntem o familie bogată”, mi-a spus într-un moment când tot insista să mâncăm. Am pierdut şi trenul. I-am fost oaspete până la cinci dimineaţa. Fireşte că nu am realizat nici un material publicistic. Nu voi destăinui conţinutul celor zece ore de discuţii care mi-au marcat viaţa.
În celebra sa carte „Nobleţea spiritului”, Rob Riemen mărturiseşte cum a planificat la New York să susţină o conferinţă care să caute răspunsuri, dacă există, la întrebarea lui Iov: „de unde vine răul?” La River Café a invitat-o la cină pe Elisabeth Borgese, fiica cea mică a lui Thomas Mann. Distinsa doamnă i-a cerut permisiunea de a-l invita şi pe prietenul ei, Joe, „un pianist strălucit”, Joseph Goodmann, un solitar destul de ciudat. Acesta a călătorit cu ea dinspre Europa peste Ocean în urmă cu vreo şaizeci de ani şi au rămas prieteni de nedespărţit. Olandezul a acceptat. „Bătrânul care a luat loc la masă era scund, firav şi purta un veston vechi de vreo douăzeci de ani.” Aşa l-a descris pe invitatul prietenei sale. Nu a intrat în comuniune de idei prea repede. Joe era un mare admirator al operelor poetului Walt Whitman, despre care olandezul nu ştia nimic. La un moment de absenţă a dialogului, bătrânul ponosit a scos o carte aurită, în care se aflau partiturile muzicale ale operei vieţii sale: „Nobleţea spiritului”. În timp ce Elisabeth, fină cunoscătoare a muzicii, studia partiturile, Riemen l-a întrebat de ce a ales această temă. „Nobleţea spiritului este marele ideal. Este realizarea libertăţii adevărate. Democraţia şi lumea liberă nu pot exista fără acest fundament moral. Capodopera lui Whitman, întreaga sa viziune, nu se bazează pe altceva decât pe conştiinţa adânc înrădăcinată că viaţa este o căutare a adevărului, a iubirii, frumuseţii, bunătăţii şi libertăţii; viaţa este arta devenirii umane prin cultivarea sufletului uman. Toate acestea sunt exprimate în sintagma: „Nobleţea spiritului”. Cu acel prilej i-a solicitat prietenei sale ajutorul pentru a pune în scenă o reprezentaţie. A plecat fără  să lase manuscrisul, singurul lucru care-i mai rămăsese de preţ în viaţă. Soţia, părinţii, copilul
îi muriseră.

Plecat în Europa, Rob Riemen a căutat lucrările lui Whitman. Deunăzi primise de la Joe o singură scrisoare, prin care îi recomanda să scrie adevărul, „faptele fiind bune pentru studioşi”. Peste câteva luni, Rob Riemen şi-a revăzut prietena în aceeaşi cafenea. Aşa află că prietenul ei a murit şi din depresie şi-a distrus opera. Elisabeth Borgese i-a spus cu regret că putea să iasă o capodoperă. Era un amestec de inspiraţie proprie cu a marilor săi maeştri. „Ai observat cantilena din perioada de tinereţe a lui Bethoven, o melodie care dă „voce” luminii şi aduce oamenilor ideea, marea idee? Ai vrea să-i continui opera?” a întrebat bătrâna răvăşită.

Prin octombrie 1995, după primirea Legiunii de onoare, domnul Corneliu Coposu m-a sunat să vin la el cu un reportofon. Niciodată nu am folosit aşa ceva. M-am eschivat. Am spus că sunt cobză de răcit. Şi că-i indic pe cineva mult mai valoros decât mine. A insistat. Mi-a spus că la starea lui de sănătate nu mai contează o banală răceală. Nu am catadicsit. Nu ştiu nici acum ce voia să-mi mărturisească. Poate că Dumnezeu a vrut să lase pământenilor doar amintirea nobleţei spiritului său şi nu un testament politic, prea convenţional pentru misiunea arhanghelilor binelui. Important e ca ideea legată de viaţa lui să triumfe. Asta şi-a dorit Corneliu Coposu.
De la profesorii mei am învăţat să-mi fac fişe. Nu-mi ţineam jurnal. Doar notam idei şi făceam mici comentarii. Nu de altceva, vorba lui Constantin Noica, „vine o vreme când nu te mai înţelegi pe tine, darămite pe alţii”.

Dosarul meu cuprindea gândurile, vorbe alese, snoave, întâmplări de viaţă ale ilustrului om politic, pe care l-am însoţit adeseori. Nu le-aş fi scos şi cuprins într-un volum, dacă un coleg de la „Dilema veche”, din pudoare nu-i voi da numele, n-ar fi spus într-o bună zi că domnul Coposu este singurul om politic care nu are vorbe memorabile. Volumul, parafrazând cartea lui Petre Ţuţea, apărută la Humanitas, am îndrăznit să-l intitulez 163 de vorbe memorabile. Rămâne ca cititorii să judece dacă am comis un sacrilegiu sau un act de restaurare a principiilor sănătoase, într-o lume bolnavă.

Pentru că nu numai prin înălţime şi-a depăşit semenii, pentru că a luat în suveranitate principiile moralei creştine în vremurile ateismului de stat, pentru că nu şi-a negociat niciodată principiile, pentru că nu a abdicat de la crezul său monarhic, pentru că prin viziune şi-a întrecut semenii, aflaţi în stadiul junioratului politic, pentru că s-a sacrificat pe sine în numele unui ideal, când alţii făceau compromisurile supravieţuirii, pentru că a iertat, dar nu a uitat, pentru că nu a avut  duşmani, ci numai adversari, pentru că bunătatea lui era fără egal, pentru că a fost dispus să-şi apere torţionarii în cazul unor procese, nu în ultimul rând pentru postura sa aristocratică, Petre Ţuţea l-a ridicat la rangul de SENIOR, de unde nimeni nu l-a mai detronat.

După dispariţia sa pământeană, mulţi au căutat testamentul său. Le-am indicat să nu piardă timpul. În fond nu e importantă persoana mea, avea să spună Seniorul, importantă e ideea legată de viaţa mea. Dacă această idee va triumfa şi dacă ea este îmbrăţişată de prietenii mei şi de opinia publică, apariţia sau dispariţia mea sunt secundare. Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta va triumfa, dispariţia mea nu mai e semnificativă.
Oricând se poate deschide o şcoală de gândire politică şi de ţinută morală pe baza învăţămintelor lăsate nouă de Corneliu Coposu". („163 de vorbe memorabile“, ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Ghilezan, Editura Vremea, Colecţia FID, copyright Editura Vremea)