Viziunea artistică a unui motan filozof sau despre primii paşi în lumea de basm a istoriei artei

Expoziţia "L’Art et le Chat", organizată de Musée en herbe este o lecţie de iniţiere în istoria artei

„Mami, de ce n'are mâini statuia?“ (descoperind-o pe Venus din Milo), „Să chemăm repede un doctor!“ (văzându-l pe Sfântul Sebastian) sau „De ce nenea are faţa albastră?“ (un Mao traumatizat de Warhol), sunt doar câteva interogaţii colorate pe care fiica mea de 4 ani şi câteva frezii mi le-a adresat descoperind prima expoziţie din cariera ei de păpădie cu bucle blonde. O experienţă de neuitat…

Ce bine este să fii din nou în vacanţă! Ce bine este să ai bascheţi cu steluţe argintii şi să hoinăreşti prin Oraşul luminilor despre care crezi că este un tărâm plin de palate şi prinţese. Ce bine este să dai din nou în mintea copiilor şi să descoperi lumea prin ochii lor şi mai ales cu simţul umorului atât de spumos. Şi totul devine şi mai senzaţional când o pisică rotofeie cu aere filozofice îţi serveşte drept ghid prin muzeu, povestindu-ţi cu mult umor - francofon ce-i drept! -, despre Picasso, Da Vinci sau Arcimboldo. Năstruşnica idee a încolţit în mintea ilustratorului belgian Philippe Geluck şi s-a materializat sub formă unui joc artistic în expoziţia "L’Art et le Chat" (Arta şi motanul filozof) găzduită de "Musée en herbe" sau mai pe româneşte Muzeul copiilor, o mini instituţie serioasă care se adresează tuturor copiilor cu vârste între 3 şi 103 ani. Serios acum, dacă veniţi cu copiii la Paris, nu ocoliţi acest muzeu din mai multe motive: în primul rând este situat chiar lângă Luvru, pe celebra rue de Rivoli, lipit de gigantul magazin La Samaritaine şi în al doilea rând este un fel de atelier creativ mai mare în care arta se transmite prin joc şi umor, iar vizitatorii devin însuşi eroii expoziţiilor prezentate.

De această dată, invitatul de onoare a fost Le Chat, un motan dolofan, filozof dar mai ales plin de umor care prin intermediul picturii, al sculpturii, al instalaţiilor şi al colajelor i-a iniţiat pe cei mici, dar şi pe părinţii lor, în tainele istoriei artei propunându-le spre joacă o paralelă între mai multe tablouri semnate de artişti clasici şi contemporani şi o serie de lucrări originale în care el însuşi devine personaj, dar şi critic de artă aducând un omagiu plin de umor unor artişti precum Picasso, Vermeer, Arcimboldo, Basquiat, Andy Warhol, Boudin, Jeff Koons sau Vasarely.  

Evident că este complicat să-i explici unui ştrumf cine a fost Picasso sau Monet, ce este cubismul sau clasicismul, dar păşind pe urmele motanului cei mici au ocazia să descopere latura ludică a unor lucrări pe care noi, oamenii mari şi deştepţi, le considerăm în general pline de subînţelesuri filozofice şi substraturi metafizice. Prin viziunea fantezistă a motanului creionat de Geluck, o serie de lucrări emblematice provenind din antichitate şi până în epoca modernă au devenit accesibile celor mici, demersul ilustratorului fiind pe de o parte o iniţiere în istoria artei, un omagiu amical adus unor pictori de renume mondial, dar şi o reflecţie umoristică asupra unor capodopere care de obicei sunt privite cu multă sobrietate. Astfel, misterioasa Mona Lisa este transformată în motan iar Venus din Milo împrumută nu numai chipul lui Micky Mouse, ci devine chiar eroina unei variaţiuni sculpturale inedite care reflectă tocmai puterea infinită a artei de a oferi lumii care ne înconjoară noi şi noi sensuri.  

Aparent simplu, consider însă că demersul ilustratorului belgian nu a fost aşa uşor, acesta încercând să surprindă în fiecare lucrare-oglindă, esenţialul lucrării originale şi amprenta artistului care l-a realizat. Astfel un cub transparent face referire la perioada cubistă a lui Picasso, albastrul intens promovat de Yves Klein (supranumit şi "Yves monocromul" pentru obsesia sa faţă de culoarea albastră pe care o considera "fără dimensiuni") este asociat ştrumfilor din desene animate iar formele rectangulare ale artistului abstract Piet Mondrian fac trimitere la benzile desenate. Totul este asezonat cu comentariile spumoase ale motanului filozof care scoate mereu câte o ironie din pălărie, chiar şi în cazul lucrărilor ce vorbesc de la sine. Şi totuşi rămâne un motan tandru care ştie să-şi împărtăşească emoţiile şi impresiile, mai ales cu cei mici. Dacă adulţii îi răspund cu zâmbetul pe buze, piticii sunt adesea intrigaţi, paralela dintre lucrarea originală şi cea reinterpretată de ilustratorul belgian, punându-i adesea în dificultate. De unde şi conceptul expoziţiei, acela de a exploata latură ludică chiar şi a celor mai serioase tablouri, pentru a trezi curiozitatea celor mici şi evident, apetitul lor de a pune multe, multe întrebări interesante şi nu numai trăznite.   

Astfel, am putut observa că majoritatea ştrumfilor erau atraşi de fabulosul portret al împăratului Rudolf al II-lea, intitulat "Vertumnus", în care celebrul Giuseppe Arcimboldo s-a jucat cu roadele toamnei, cu struguri, mere, ştiuleţi de porumb şi dovleci verzi, realizând o lucrare foarte expresivă. Sunt convinsă că prin inventivitatea sa, Arcimboldo are acum mulţi admiratori care de abia aşteaptă să-şi portretizeze părinţii cu legumele şi fructele care le ies în cale. Un alt punct de atracţie a fost, în mod surprinzător pentru mine, şi lucrarea intitulată "Mao", o serigrafie realizată de Andy Warhol în 1972 şi care a făcut parte la un moment dat chiar din colecţia actorului Dennis Hopper. Dar nu asta este important, ci fascinaţia pe care o produce jocul insolit al culorilor şi "obrăznicia" artistului care nu se supune regulilor clasice ale picturii. Domnul cu "faţa albastră şi gura verde" va deveni la rândul lui o sursă de inspiraţie pentru coloriştii de o şchioapă. "Lăptăreasa" lui Vermeer, atât de prezentă în spoturile publicitare ale unei firme franceze de produse lactate, le-a deschis apetitul pentru un desert gustos, iar Mona Lisa a trezit şi ea ceva emoţii, dar mai mult din grandioasa ipostază de motan cu aer renascentist. Poate cel mai multiplicat personaj al expoziţiei, Venus din Milo a impresionat prin apariţie şi împreună cu echipa sa de sosii a fost pretextul unui joc de recunoaştere a personajelor care s-a finalizat, spre bucuria tuturor ştrumfilor prezenţi în muzeu, cu un motănel din… ciocolată.      

De la Da Vinci la Jeff Koons, trecând prin Monet, Arcimboldo şi Picasso, această lecţie despre diverse epoci din istoria a artei a trezit nu numai curiozitatea celor mici, ci şi cea a părinţilor. Personal, nu auzisem niciodată de Pierre Soulages (unul dintre artiştii preferaţi ai ilustratorului belgian), pictor şi gravor francez, reprezentant al picturii informale şi cunoscut în special pentru maniera în care a reflectat în lucrările sale culoarea neagră pe care o numeşte "negrul-lumină". Şi nici nu mă dădeam în vânt după excentricul american Jeff Koons, considerat cel mai scump artist al momentului, lucrarea "Balloon flower" fiind vândută recent cu peste 16 milioane de euro. În expoziţie putea fi admirată (sau nu), "Balloon Venus", o lucrare ce atrage atenţia mai mult prin culoarea extrem de ţipătoare, decât prin tehnică sau maniera de exprimare. Făcând o aluzie metalizată la celebra statuetă preistorică "Venus din Willendorf", lucrarea lui Koons nu este decât un kitch care, după umila mea părere, reflectă din plin faptul că în sistemul actual puterea banului dictează "frumosul", iar excentricitatea este paşaportul spre celebritate. Fără a intra în polemici artistice şi pentru că întreaga expoziţie a fost doar un joc destinat să-i familiarizeze pe copii cu diferitele faţete ale artei, mă voi rezuma doar la jocul de cuvinte al motanului lui Geluck care remarca faptul că "Unele sculpturi gândesc, altele cugetă"…

Iar "Gânditorul" lui Rodin este mereu acolo să ne aducă aminte că, poate sensul principal al artei este acela de a ne provoca să medităm la lumea din noi şi din jurul nostru, la corespondenţele infinite care pot exista între imaginea pe care o avem despre noi şi imaginile pe care ni le propun marii artişti ai lumii. Iar dincolo de orice polemică, arta momentului, dar mai ales cea a secolelor trecute le deschide ochii copiilor noştri asupra unei lumi extrem de fascinante, cu mult mai hrănitoare decât cea oferită de lumea ecranelor. Evident că îi putem descoperi pe Picasso sau pe Da Vinci şi în lumea virtuală, dar emoţia reală de a te apropia şi de a studia o capodoperă nu poate fi resimţită la fel. Păpădia mea cu bucle blonde a făcut primii paşii într-o lume în care imaginile nu se mişcă ca pe ecranele luminoase, dar îi pot deschide pe viitor multe ale porţi în lumea reală: un album de artă, un dicţionar, biografia unui pictor faimos pot deveni surse de inspiraţie şi de cunoaştere. Împreună am râs de chipul lui Mao, dar şi de lăbuţele pufoase ale Mona Lisei deghizate în motan şi am aflat că cel mai important dar pe care îl putem oferi copiilor noştri e timpul frumos petrecut alături de ei. Iar dacă prin preajmă e şi un original semnat de Monet, putem spune că şi unele scene din viaţă pot avea aerul unor capodopere de neuitat.