„Un glas pentru eternitate”

Există, în galeria numelor de referinţă din istoria unui teatru liric, câteva repere înscrise nu doar în albumul personalităţilor, ci mai ales în memoria şi sufletul spectatorilor, cei care, decenii la rând, i-au ascultat şi i-au aplaudat pe artişti în seri de neuitat, în spectacole devenite emblematice, adevărate repere în „grila” valorică de ieri şi de azi.

La jumătatea veacului trecut, serile în care tenorul Garbis Zobian apărea pe afiş deveneau evenimente în sine la Opera bucureşteană, acolo unde a dat viaţă unor  personaje în care se implica total, confundându-se cu trăirile lor, cu sentimentele şi dramele lor, redate cu pasiune şi cu un temperament vulcanic, dublat însă de o sensibilitate incredibilă pentru un solist cu glas fenomenal, întunecat, vibrant, cutremurător şi ardent, cu acut strălucitor, egalitate de registre şi mai ales cu un timbru unic. Şi de asemenea cu o apariţie scenică superbă, impunătoare şi impresionantă, făcând ca eroii întrupaţi să devină cuceritori, captivând irezistibil prin frumuseţe şi forţă dramatică. Poate şi pentru că era născut în Zodia Gemenilor, se pare predestinată artiştilor „pur sânge”... Se simţea însă, în cântul său, în atitudine şi expresie, o anume tristeţe, frământare, nelinişte sufletească şi revoltă, o căutare permanentă şi o neîmplinire ce poate părea paradoxală pentru un artist atât de îndrăgit, născând adevărate pasiuni în rândul fanilor care îi treceau cu vederea unele „licenţe” în abordarea partiturii sau momentele de relativă acurateţe a intonaţiei; pentru că anvergura vocală şi pasiunea nestăvilită cu care evolua pe scenă generau o asemenea emoţie în sală, încât copleşea până şi pe cel mai exigent analist. Avea o sinceritate dezarmantă în maniera de adresare, în relaţia cu partenerii de scenă, în capacitatea de a transmite publicului stări şi trăiri cu o încărcătură greu de exprimat, stârnind ovaţii şi aplauze nesfârşite. Deloc întâmplător, au fost seri în care melomanii au spart uşile Operei, pentru că biletele se epuizaseră demult, iar ei doreau să-şi asculte tenorul preferat, scandându-i apoi numele, chiar dacă se afla în compania unor solişti mult mai „galonaţi”.

Ar fi avut toate motivele să se considere împlinit, să se simtă iubit, dar privirea îi trăda acea tristeţe profundă, aş spune funciară, venită din lucruri pe care puţini le ştiau, în parte puse pe hârtie, mult mai târziu, în volumul de amintiri pe care am dorit să le povestească aşa cum le-a perceput, aşa cum le-a înţeles; aş fi vrut să includ în acele pagini şi amintirile mele de copil care, admirându-l pe scenă, a avut privilegiul să-l întâlnească în viaţa de toate zilele, uimită să-l aud spunându-mi că... nimeni nu-l înţelege; mă întrebam apoi dacă în existenţa cotidiană juca unul dintre rolurile sale definitorii sau dacă nu cumva pe scenă îşi trăia propria suferinţă. Dar nu mi-a permis... Rude sau colegi ai săi mi-au relatat întâmplări din viaţa lui şi a familiei, însă din varii motive nu a acceptat menţionarea lor în volum, reacţie ce dezvăluia, din nou, nemulţumiri şi amărăciuni pe care le-a purtat în suflet o viaţă întreagă. Speram ca publicarea acelui volum, pe care l-am intitulat, ca un omagiu al tuturor admiratorilor săi, O voce pentru eternitate, să-i dovedească faptul că, şi peste ani, publicul nu l-a uitat - dar... nu a fost aşa.

În 24 mai se împlineşte un veac de la naşterea sa, într-o familie de armeni din Turcia anului 1915, având doar o lună când s-a produs teribilul masacru din care părinţii săi au scăpat ca prin minune, refugiindu-se la Brăila. O stranie coincidenţă face astfel ca centenarul „primului genocid din secolul XX” să fie comemorat exact în perioada în care Garbis Zobian ar trebui onorat de asemenea la o sută de ani de la naştere. Din păcate, nici măcar Opera unde a strălucit nu îi acordă vreo atenţie, pentru că cei din conducere au cu totul alte priorităţi şi probleme, omagierea unor artişti care au scris istorie nefiind, oricum, „de interes”, dispărând până şi gestul de a pune o floare lângă fotografia unui solist sau angajat stins din viaţă.

Desigur, Garbis Zobian a rememorat, în volum, primii ani în România, piedicile de care s-a lovit de-a lungul vremii, ingratitudini care l-au măcinat până în ultima clipă, dar şi descoperirea glasului său, audiţia dată în faţa dirijorului Egizio Massini, pe atunci directorul Operei sau debutul absolut la Opera din Timişoara, intrând pe neaşteptate în dificilul rol Canio din premiera cu Paiaţe de Leoncavallo, în 22 aprilie 1948 - un eveniment antologic, la care s-a referit pe larg şi fiica sopranei Aca de Barbu (primul director al teatrului liric bănăţean), păstrând şi ea în minte uluirea celor care îl descopereau pe tânărul cu o voce năucitoare şi un instinct artistic rarissim, cântând doar pe baza datelor naturale, dar cu o ardenţă aproape disperată. A urmat, în 1950, prima sa apariţie la Opera din Bucureşti, unde a fost angajat în urma unui concurs, entuziasmând în acelaşi rol, la care s-au adăugat, în 1951, Mario Cavaradossi din Tosca de Puccini şi, în seara inaugurării oficiale a actualului sediu al teatrului, 9 ianuarie 1954, cu Dama de pică de Ceaikovski, personajul Gherman, a cărui realizare de neegalat i-a adus consacrarea. Un an mai târziu, în superba montare cu Aida de Verdi, a fost remarcabil Radames, devenind apoi şi Don Jose în producţia cu Carmen de Bizet semnată de acelaşi regizor Jean Rânzescu, maestru care, în acele pagini, şi-a amintit  performanţele lui Garbis Zobian, „primit ca un prinţ” şi la vestitul „Balşoi” Teatr din Moscova, elogiat de oaspeţi de anvergură sosiţi la noi, precum Irina Arhipova, Gloria Lind, Blanche Thebom sau Aldo Protti, apărând şi în Trubadurul de Verdi sau Cavalleria rusticana de Mascagni, pentru ca în 1959 să devină poate cel mai mare Otello pe care l-a avut vreodată Opera noastră. Şi astăzi îmi amintesc delirul din sală după spectacolele sale cu teribila creaţie verdiană; ca mulţi alţii, plecam de la teatru pe jos, încercând astfel să-mi revin din emoţia generată de încărcătura personajului său, slujit de un glas de tunet, învăluitor totodată, considerat de specialiştii care l-au „măsurat” ştiinţific printre vocile-fenomen.

A înregistrat, pentru fonoteca Radio, opera Paiaţe (parteneri soprana Arta Florescu sau baritonul Dan Iordăchescu), apoi la Ateneu, pentru un disc al casei „Supraphon” de la Praga în colaborare cu „Electrecord”, duete din Aida (alături de mezzosoprana Zenaida Pally şi basul Nicolae Teofănescu), dar şi arii din opere la casele de discuri „Melodia” din Moscova şi din nou la „Supraphon”, de această dată în compania orchestrei Teatrului „Smetana”; şi a aflat mult mai târziu că acel LP (cuprinzând arii din Andrea Chenier, Ebreea, Carmen, Paiaţe, Bal mascat, Africana, Otello) a fost extrem de apreciat în revista „Gramophone” din august 1959, cronicarul descoperind cu uimire „arii încântător interpretate”, subliniind faptul că „aria din Ebreea (...) o asociem astăzi cu ultima perioadă a lui Caruso şi solistul acesta se înscrie, emoţional, pe aceeaşi linie în redarea sonorităţilor triste”; iar în noiembrie, prestigioasa revistă concluziona, într-o retrospectivă a apariţiilor discografice din acel an, că „ariile au confirmat buna impresie lăsată de descoperirea primului disc al acestui tenor, cu arii de Verdi. Garbis Zobian dovedeşte că posedă un excelent glas de tenor dramatic, pe care îl utilizează cu măiestrie şi intensitate”.

A efectuat turnee de mare succes în ţările „din lagărul socialist”, ar fi dorit să poată evolua şi în teatre din Occident, dar...

Nemulţumirile legate de casa pe care... nu a primit-o niciodată, de refuzul Ministerul Culturii de a-i permite onorarea unor contracte importante în străinătate, înlăturarea sa din câteva roluri şi multe altele l-au determinat, în 1965, să se retragă, hotărând să plece definitiv din ţară 3 an mai târziu, profitând de faptul că armenii aveau posibilitatea să emigreze în Liban, stabilindu-se apoi la New York, împreună cu soţia sa, de care l-a legat o poveste parcă desprinsă din romane, relatată însă diferit de el şi de cei din jur.

În 1972-1973 a revenit la Bucureşti, ca (viitor) cetăţean american, urcând din nou pe scena Operei, publicul făcându-i o primire triumfală, transformând reprezentaţiile cu Paiaţe, Carmen, apoi şi Trubadurul sau Aida, în seri memorabile, chiar dacă vocea sa nu mai suna ca altădată. Cred că măcar atunci a fost fericit... Ulterior, la New York, un grav accident de maşină i-a afectat sănătatea, dar a continuat să asculte transmisiunile de la Metropolitan sau emisiunile referitoare la artiştii generaţiilor mai tinere, implicându-se cu multă fervoare în scrierea acelor memorii publicate în 1998, la Editura „Ararat”, volum lansat cu fast şi la Operă şi la Biblioteca armenească, arhimandritul Zareh Baronian, pasionat meloman care îl ascultase şi la Erevan, în anii '50, apoi la Bucureşti, păstrând permanent legătura şi din SUA, fiind un adevărat liant şi în relaţia „de la distanţă” şi în organizarea acelor evenimente; iar cititorii au aflat astfel numeroase aspecte necunoscute până atunci, poate cumva distorsionate de amărăciunea şi încrâncenarea cu care îşi privea parcursul vieţii şi al carierei; mari artişti au scris elogios despre superbul tenor, ceea ce nu a reuşit să atenueze izbucniri şi să estompeze revolte care l-au marcat pe Garbis Zobian până în fatidica zi de 21 septembrie 2002, când inima sa a încetat să bată.

Acum, la centenarul naşterii sale, toţi cei care l-au cunoscut şi l-au ascultat retrăiesc emoţia evoluţiilor sale de neuitat, poate răsfoiesc din nou volumul de amintiri... Şi, pe lângă titlul sugestiv ales pentru cartea pe care am redactat-o şi îngrijit-o, aş adăuga acum două replici celebre dintr-o operă ce l-a definit - „O gloria, Otello fu” -, spunând, fără teama de a greşi, „O gloria, Garbis fu” - dar şi o alta care i s-ar potrivi pe deplin - „Ecco il leone!”...