Un debut la Opera bucureşteană
0
S-a întâmplat recent, la un spectacol cu „Carmen” de Bizet, chiar pentru rolul titular, în care a fost distribuită mezzosoprana Sorana Negrea.
Sigur că tinereţea este un atribut important pentru etalarea curajului de abordare a personajelor arhetipale, la care experienţa scenică şi mentală, maturizarea sunt indispensabile. Contrapunerea celor două aspecte antagonice dă întotdeauna naştere la controverse dar, până la urmă, de ce să nu primeze cutezanţa? Mai ales că Opera trebuie să-şi îndeplinească şi rolul de formator, îndeosebi din pricina penuriei de voci cu care se confruntă şi a limitelor financiare care nu-i permit prea des „importul” din afara graniţelor Bucureştiului. Diversitatea distribuirilor este şi ea o necesitate. Aşa au gândit, probabil, şi cei responsabili, când au aruncat-o pe Sorana Negrea în... groapa cu lei.
Juna artistă are o timbralitate potrivită pentru rol, o voce agreabil îmbrăcată în armonice, care oferă o bună prezenţă sonoră în sală. Este muzicală şi surprinzător de dezinvoltă în scenă, dacă mă gândesc că vorbim despre un debut într-un personaj major, plin de variate atitudini şi contradicţii, la care totul contează, de la siluetă la mişcare, de la glas la colorizări. Le-a avut aproape pe toate. Poate cel mai bun moment în care a oferit nuanţări a fost aria cărţilor din actul al III-lea, dificil moment introspectiv şi de adânci reflecţii. Sigur că emoţia debutului a fost prezentă, Habanera a sunat întrucâtva timid, cameral, în Cântecul gitan s-a arătat reţinută, rezervându-se pentru pasajele şi mai solicitante ce au urmat. Sorana Negrea a sporit pe parcursul spectacolului în siguranţa prestaţiei, perfecţionările trebuind să vină din rotunjirea şi focalizarea acutelor (acelaşi Cântec gitan din actul secund şi duetul cu Don José din cel ultim), ca şi din omogenizarea pasajului inferior al registrului vocal (dansul cu castaniete). Una peste alta, un debut promiţător.
O plăcută surpriză a fost evoluţia în rolul Don José a tenorului Hector Lopez, în evidentă formă şi graduală abordare a rolurilor mai dramatice, ţinând cont de timbrul său eminamente liric. A cântat îngrijit, cu frazare limpede, cu mezzevoci potrivit desenate în aria „La fleur...” şi cu uşurinţă în atacurile înalte. Nota de Si bemol acut din actul al IV-lea pe fraza „... démon, veux-tu me suivre?” a fost realmente fabuloasă.
Pentru baritonul Ionuţ Pascu, artist cu variat repertoriu, de la Mozart la Verdi, de la Ceaikovski la Puccini, Mascagni, Leoncavallo şi Enescu, rolul Escamillo i-a oferit prilejul unei bune realizări, în care linia de glas şi accentul au fost cheia de boltă, alături de alura prestantă de adevărat toreador cuceritor de inimi.
Ca Micaëla, am revăzut-o pe soprana Mihaela Stanciu, în condiţii de autentică prospeţime vocală, ea, care este o... veterană a rolului. Sigur că această calitate vine, în sens pozitiv, împreună cu experienţa de cânt şi scenă, bine acordată personajului ţărăncuţei îndrăgostite de José. Dacă glasul artistei are în continuare binecunoscuta-i strălucire, singurele rezerve vin de la estompările din registrul grav.
Şi, ca remarcă generală, inclusiv pentru interpreţii rolurilor comprimare - Liviu Indricău (Dancairo), Valentin Racoveanu (Remendado), Horia Sandu (Zuniga), Daniel Filipescu (Moralès), Simona Neagu (Frasquita), Sidonia Nica (Mercédès) - cred că pronunţia în limba franceză trebuie privită cu mai multă atenţie. Oare există la Opera Naţională Bucureşti un „coach” pentru aşa ceva?
Din unghi muzical, spectacolul a funcţionat bine în condiţiunile impuse de bagheta întrucâtva lentă a dirijorului Vlad Conta. Gândesc că o anume alerteţe ar fi servit dinamizării generice a discursului. Câteva nesiguranţe ritmice s-au strecurat în scenele cu Frasquita şi Mercédès dinaintea şi după aria cărţilor, iar corul de femei s-a regăsit pe parcurs, depăşind incertitudinile ce au precedat prima intrare în scenă a Carmencitei şi s-au făcut simţite şi după Habanera. Marile scene de ansamblu din actele II, III şi IV au avut însă sonorităţi masive şi consistente.
Nu aş dori să închei fără un remember. Acum peste un an, pe timpul anterioarei formule directoriale, a debutat la Opera bucureşteană tot în rolul titular din „Carmen” o altă tânără mezzosoprană, Emanuela Pascu. După două acte cu stângăcii de tot felul, motivate de emoţia celei dintâi apariţii pe prima scenă lirică naţională, cântăreaţa s-a regăsit în ultimele două, care au anunţat o reală perspectivă venită din partea unei voci frumoase şi a unei artiste bine pregătite, înclinate către progres. Numai că, despre ce progres poate fi vorba căci, de atunci, numele Emanuelei Pascu n-a mai apărut pe afişele sălii... Pe vremuri, în deceniile de aur ale scenei din Splai, exista bunul obicei ca după un debut, pentru rodaj, artistului respectiv să i se ofere, în rol, şi spectacolul imediat următor. Sper că aşa se va întâmpla cu Sorana Negrea. Şi se va relua caruselul pentru Emanuela Pascu în „Carmen”.
Se încarcă comentariile...
