Astfel, joi şi vineri, Filarmonica a evoluat în compania îndrăgitului Christian Zacharias (foto dreapta), muzician care, la prima sa colaborare cu orchestra şi... pentru prima oară invitat în stagiune (după ce, ani la rând, s-a aflat la Bucureşti ca oaspete al Festivalului „Enescu”), a apărut în dublă ipostază de pianist şi dirijor. Din fericire, instrumentiştii s-au lăsat cuceriţi de rafinamentul, cultura şi ştiinţa sa, de maniera cu totul personală de a gândi fiecare opus, conducând întreg programul fără partitură, dăruindu-se muzicii pe care o trăieşte cu intensitate şi totodată cu un echilibru interior ce se transmite şi interpreţilor şi spectatorilor. Cu o gestică restrânsă dar precisă, departe de cea specifică unui şef de orchestră... tradiţional, Zacharias a abordat, pentru început, două lucrări extrem de diferite; dacă Simfonia nr. 91 de Haydn - compozitor pe care îl iubeşte cu deosebire - a sunat, surprinzător, destul de monocrom şi plat, departe de supleţea, verva şi exuberanţa aşteptată, orchestra rezumându-se la parcurgerea corectă a „traseelor” sonore, Simfonia de cameră nr. 2 de Schönberg a constituit o adevărată surpriză, fiind greu de crezut că un creator atât de „ermetic” pentru publicul larg poate să fie nu doar accesibil, ci chiar captivant prin linii melodice şi fraze ample, frumos arcuite, printr-o construcţie logică şi clară, în ciuda scriiturii complexe, redată excelent, semn că şi orchestra a fost încântată de lucrare şi de modul în care Zacharias a tălmăcit-o.
 

Este adevărat, însă, că a fost începută în 1906 şi finalizată în... 1939, perioade ce încadrează celebra revoluţie dodecafonic-serialist-expresionistă pe care a generat-o Schönberg, „redescoperind” apoi scrierea tonală, declarând că „revenim mereu la do major”... Şi mulţi dintre noi am avut astfel explicaţia opţiunii lui Zacharias pentru acea partitură alăturată clasicului Haydn într-o seară... vieneză ce se anunţa „a contrastelor”, dar a rămas... doar frumoasă. După pauză, Concertul nr. 5 de Beethoven - compozitor asimilat „clasicismului vienez”, chiar dacă era german, creaţia sa fiind legată fundamental de spiritul Vienei -, a adus şi bucuria reîntâlnirii cu pianistul Christian Zacharias; cu ani în urmă a oferit integrala concertelor beethoveniene, în compania Orchestrei din Lausanne, aşa încât a fost interesantă o posibilă comparaţie, de această dată viziunea camerală lăsând locul unei concepţii mai robuste, cu momente de forţă dar... „bine temperate”, alternând cu superbe pagini în piano, firescul cântului pe claviatură, tuşeul rotund şi cald, „mecanica” degetelor elegant articulată, subtilităţile reliefate cu inteligenţă, trecerile gradate cu fineţe de la sonuri transparente la structurile acordice robuste, relaţionându-se cu acompaniamentul orchestral dens, nuanţat şi fluent, nicio clipă cu excese de intensitate; a rezultat o versiune unitară, de anvergură dar nu... monumentală, fără învolburări romantice, purtând amprenta muzicianului al cărui calm interior se reflectă în interpretările sale, revelând o anume filosofie a sunetului, atracţia spre clasic în cel mai pur sens al cuvântului (implicând şi echilibru şi luminozitate şi rafinament şi simplitate), intrarea într-o lume doar a sa, cântând cu gândurile şi trăirile personale, pe care însă le împărtăşeşte publicului şi le transmite orchestrei cu generozitate şi, din nou, cu firesc şi cu un permanent zâmbet discret. Singurul aspect care a întrerupt brutal şi repetat acea atmosferă a fost tusea şi foiala „obligatorie” a spectatorilor, Zacharias aşteptând chiar, într-o atitudine elocventă, să se stingă rumoarea sălii pentru a începe partea secundă - păcat... La final însă, ovaţiile, aplauzele nesfârşite ale melomanilor, bătăile din picioare ale instrumentiştilor au răsplătit din plin seara de graţie... vieneză oferită de Filarmonică şi de oaspetele întotdeauna îndrăgit, care a prelungit bucuria muzicii printr-un bis consistent şi, desigur, cuceritor.

A doua zi, pe acel podium s-a aflat Orchestra Română de Tineret, într-un program derulat în cadrul celei de a opta ediţii a „Primăverii magice” pe care, după cum a precizat Marin Cazacu - reputat violoncelist, în calitatea sa de fondator şi conducător al ORT, dar şi de director la „Tinerimea română”, unde a cuprins şi ansamblul -, Lanto Communication şi al său Dorin Ioniţă a organizat-o împreună cu Primăria Capitalei. Ca de obicei cu Cristian Mandeal (foto dreapta) la pupitru, orchestra, în formula sa întinerită şi îmbogăţită recent cu noi componenţi de certă valoare, a propus creaţii din marea literatură rusă, în parte intrate de curând în repertoriu, extrem de ofertante, mizând mult pe suflătorii excepţionali şi pe percuţia bogată, poate cu intenţia de a capta publicul destul de eterogen. Am ascultat pentru început uvertura la opera Ruslan şi Ludmila de Glinka, un „şlagăr” cu impact puternic, subliniat şi prin amplificarea efectului sonor al alămurilor, prin jocul coloristic şi timbral al replicilor şi solo-urilor impecabile ale suflătorilor, împlinite prin implicarea corzilor bine sudate, dar şi prin intervenţii uneori cam prea... entuziaste ale timpanilor.

Dansurile polovţiene din opera Cneazul Igor de Borodin s-au păstrat în acelaşi registru al izbucnirilor spectaculoase, deşi secvenţele scrise şi pentru cor (care... a lipsit) au fost parcă însăilate, văduvite de consistenţă şi relief, ca o punte incertă între momentele în forţă, strălucitoare, din nou cu alămurile în prim plan. Rămânând în lumea creatorilor de secol XIX, Capriciul spaniol de Rimski-Korsakov a adus însă un plus de echilibru între partizi, corzile având şi fluenţă şi omogenitate, mobilitatea şi frazarea elegantă, subliniind ritmurile şi desenul melodic de inspiraţie iberică, intervenţiile solistice, decupate şi deopotrivă integrate unui întreg creionat cu vervă şi expresivitate, constituind tot atâtea elemente ce au definit interpretarea unanim apreciată şi entuziast aplaudată. Dar în partea a doua, prin Simfonia nr. 9 de Şostakovici am pătruns în plin secol XX şi totodată în frământata muzică încărcată de contraste, de lirism şi ironie caustică, de dramatism şi tristeţe cu accente tragice, trăiri intense transpuse într-o ţesătură dificilă şi solicitantă, în care orchestra s-a implicat cu o vizibilă plăcere, dovedind şi maturitate artistică şi înţelegere a sensurilor cuprinse pe portativ, redate superb sub bagheta lui Cristian Mandeal, care a ştiut ce şi cum să le explice tinerilor, să le decodifice mesajul compozitorului care, aşa cum maestrul afirma la final, părea greu de perceput şi acceptat în urmă cu ani, pentru ca acum să fie ascultat într-o linişte ce trăda faptul că spectatorii - mai mult sau mai puţin avizaţi - au fost captaţi  de ampla construcţie pe care orchestra a realizat-o impresionant, aş spune chiar cu pasiune, descoperind că muzica veacului trecut poate fi fascinantă, în măsura în care este tălmăcită la nivelul sensurilor ei profunde.

Mihai Ungureanu

Un entuziasm greu de „povestit” a răsplătit interpretarea de mare clasă a ansamblului care a căpătat şi siguranţă şi strălucire în noua sa componenţă (şi cu concert-maeştrii minunaţi), publicul cerând cu insistenţă bisuri, astfel încât orchestra şi dirijorul ne-au răsfăţat cu alte trei opusuri din creaţia rusă, trecând de la Vocaliza de Rachmaninov - pe care aş fi dorit-o poate mai lirică, mai transparentă şi... romantic „încărcată” -, la o secvenţă din suita Masquerade de Haciaturian, apoi la o altă „bomboană” de aceeaşi factură luxuriantă, ca... bonus. O seară în care Orchestra de Tineret a convins că îşi păstrează statutul de elită chiar şi când generaţiile de instrumentişti de schimbă, abordând cu aceeaşi seriozitate şi dăruire o paletă stilistică variată şi adesea... complicată; o seară în care am simţit, sub cupola Ateneului, „Primăvara magică”...

Duminică 19 martie, onorând centenarul naşterii ilustrului pianist Dinu Lipatti, pe scenă s-a aflat orchestra „Camerata regală” care, sub bagheta lui Horia Andreescu, a colaborat cu trei pianişti binecunoscuţi, fie într-o lucrare scrisă de Lipatti, fie în opusuri adesea regăsite în repertoriul acestuia. Al său Concertino în stil clasic a prilejuit revenirea la Ateneu a pianistului Mihai Ungureanu, conturând linia delicată, cu o anume sobrietate elevată mai apropiată de stilul preclasic atât de drag muzicianului omagiat, păstrând permanent nuanţele estompate, introspective, în dialog cu orchestra care l-a însoţit cu acurateţe şi eficienţă. De altfel, întreg programul a stat sub semnul discreţiei, departe de orice desfăşurare în forţă, pentru că însuşi Lipatti era un filosof al claviaturii pe care picura sunete şi gânduri cu o poezie rezervată, lipsită de efuziuni. În Concertul nr. 9 Jeunehomme de Mozart, solistă a fost Dana Borşan (foto dreapta), având experienţa integralei susţinute de-a lungul anilor în stagiunea Orchestrelor Radio, rămânând, la rândul său, în sfera sonurilor cu  tentă luminoasă, subliniind spiritul clasic al muzicii, deci tocmai ceea ce l-a atras pe Lipatti, a cărui structură se plia perfect concepţiei clare, riguroase, liniei aparent simple a discursului solistic. Iar ansamblul a răspuns solicitărilor dirijorale înscrise firesc pe aceleaşi coordonate interpretative, într-o colaborare bine realizată şi deci aplaudată de publicul numeros care apoi a ascultat Concertul nr. 1 de Chopin, beneficiind de viziunea pianistică a reputatului Nikolai Demidenko (foto stânga), recunoscut în lume pentru apropierea de muzica visătorului poet a pianului; l-am urmărit ţesând o „poveste” plină de sensibilitate, cufundându-se în melancolia mai curând evocatoare, deloc sentimentală dar de o fineţe aparte, caldă, sinceră şi... adevărată. Într-o asemenea companie, orchestra trebuia să evolueze cu aceeaşi vibraţie emoţională, Horia Andreescu menţinând „linia mare” a expresei generoase şi deopotrivă discrete, sugerând mai curând o superbă nocturnă brodată în intimitatea unui dialog al artistului cu sine însuşi, aşa cum Chopin se destăinuia doar pianului în liniştea nopţii, de această dată însoţit şi de ansamblul mereu corect şi aerat, conferind un suflu special întregului demers interpretativ ce s-a păstrat, până la final, în atmosfera cât mai apropiată de ceea care a caracterizat, cândva, cântul lui Dinu Lipatti; deşi, ascultându-i înregistrările, constatăm o concepţie aproape bachiană (nu doar) în opusurile de Chopin. 

Şi astfel, în trei seri de mare muzică, ne-am lăsat purtaţi în călătoria prin stiluri şi epoci atât de diverse, bucurându-ne de farmecul unor creaţii extrem de variate, având însă ca „numitor comun” şi calitatea în sine şi interpretarea conferită de orchestre, dirijori şi solişti pe măsură, desigur reunite şi... regăsite în ambianţa elegantă a Ateneului.