Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Seara a început cu poemul simfonic Isis, pe care George Enescu l-a lăsat la nivelul unei schiţe în 1923, orchestraţia fiind completată de Pascal Bentoiu în 1996. Stilul lucrării este indiscutabil legat de Œdipe, unica operă a lui Enescu, a cărei compoziţie fusese finalizată în 1922. Mai concret, un amestec subtil de atmosferă hieratică şi delicateţe erotică, punând în valoare frumuseţea vocii feminine printr-un cor diafan care începe să cânte spre finalul compoziţiei. În acelaşi timp, compoziţia este modernă, melodia îl preocupă mai puţin pe Enescu, totul fiind jucat pe etalarea cu mult bun gust a culorilor instrumentelor dintr-o orchestră simfonică într-un amestec ce poate fi asemănat cu jocul culorilor dintr-o pictură impresionistă. Orchestra Filarmonicii a răspuns foarte precis comenzilor lui Christian Badea şi momentul şi-a atins scopul, fără să-l declare cu evidenţă: acela de a pregăti intrarea în scenă a pianistei Dana Ciocârlie.

Am ascultat de mai multe ori Concertul pentru pian de Schumann la Ateneul Român şi mulţi melomani preţuiesc înregistrarea foarte cunoscută a lui Dinu Lipatti, din 1948. Într-o vreme, înainte de 1989, acest concert era frecvent prezentat şi aproape că s-a instaurat o tradiţie destul de stereotipă a interpretării sale à la Chopin. Dana Ciocârlie a abordat foarte direct concertul, cu o mână sigură, şi a impus o interpretare autentică încă de la primele măsuri. Dinamica a fost excelentă, tonurile forte alternând cu un tuşeu romantic emoţionant atunci când era cazul. Cadenţa din cadrul primei părţi a fost un model de coerenţă, iar dialogul frecvent cu clarinetul a fost impecabil. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost frazarea, foarte sigură şi concisă, prin care pianista a construit un adevărat discurs muzical. Au fost momente când aveai senzaţia că pe unele secvenţe melodice ai fi putut suprapune cuvintele unei poezii. Surprinzător de exactă a fost orchestra, Christian Badea reuşind un acompaniament precis, de o fineţe pe care n-am mai întâlnit-o de mult la Filarmonică, chiar dacă uneori solistul a mai fost acoperit. Un bis, Noveletta nr.2, op.21, din cadrul celui mai cunoscut ciclu de pian solo al lui Schumann, a fost exuberant interpretat şi Dana Ciocârlie a intrat în memoria afectivă a publicului.

A doua parte a serii a continuat cu Simfonia Nr. 7 de Antonín Dvořák, completând astfel ciclul celor mai bune simfonii ale compozitorului ceh interpretate de Christian Badea la Ateneu în ultimii ani. Viziunea sa n-a diferit prea mult de cea prin care a dirijat recent Simfonia nr. 8 şi, de fapt, asta era chiar ceea ce aşteptam: rigoare, un ritm neobosit, energie. În mod particular, Scherzo-ul din partea a treia a fost foarte reuşit, de o coeziune admirabilă. Totuşi, am rămas cu gândul tot la concertul de Schumann şi după pauză, chiar dacă simfonia lui Dvořák a fost foarte bine executată.

Filarmonica a reuşit să organizeze un concert care dă o speranţă. Pentru o dată, au fost „pe fază”, invitând la Bucureşti doi artişti într-un moment în care succesul lor internaţional este de dată foarte recentă. Ar trebui să fie ceva obişnuit, nu o excepţie.