Rezonabil sau „cool“?

Ştiu foarte bine că nu poţi transforma „rezonabilul“ în virtute supremă. Inventarul experienţelor noastre de viaţă nu poate fi „curăţat“ de numeroasele lui episoade nerezonabile, fără riscul de a deveni o plicticoasă peltea de cuminţenie stearpă. Îndrăgostirea, curajul, suferinţa, creativitatea nu pot fi judecate (sau practicate) în termeni de „rezonabilitate“.

Iar o pedagogie întemeiată strict pe utopia raţiunii nu e decât o dăscăleală ipocrită, o tehnică rudimentară de a produce suflete palide, reguli castratoare, monotonie.

Pe de altă parte, nu poţi evacua din câmpul comportamentului comunitar criteriul măsurii, al cuviinţei, al adecvării. Faptul de a înţelege limitele rezonabilităţii nu trebuie să culmineze, cred, în sminteală, „şic“ estetizant, deşuchere provocatoare. Dar, din ce în ce mai des, tocmai asta se întâmplă. Binomul „rezonabil-nerezonabil“ pare subminat de o a treia categorie „morală“: categoria „cool“, cu sinonime de tipul „foarte tare!“, „super“, „extra“ ş.a. În jurul termenului, palpită conotaţii diverse. Ceva e „cool“ când cultivă „prospeţimea“ necenzurată, originalitatea zglobie, fără prejudecăţi, contestarea regulilor comune, surpriza. Există pieptănături cool, gesturi cool, tatuaje cool, idei cool, atitudini cool, manifestaţii de stradă cool etc. Efectul paradoxal al acestei programatice ieşiri din rând e însă tocmai alinierea, aglutinarea, anularea diferenţelor individuale sub impulsul egalizator al câte unei mode, al câte unei „noutăţi“ stridente, al câte unei ideologii „de succes“. În asemenea cazuri, ceea ce este „cool“ capătă aspectul unei dereglări publice sau private, dar o dereglare al cărei sens nu mai e pus în discuţie de nimeni. „A fi cool“ devine, cu alte cuvinte, un loc comun, o simplă întruchipare de moment a „lumescului“, a „vremurilor“, a „progresului“ „inspiraţional“, „motivaţional“, „inovaţional“...

Am în minte multe exemple de dereglări cool. Încep cu un fleac, mai curând caricatural. Şi vag licenţios. De o bună bucată de vreme, chilotul bărbătesc tradiţional şi-a schimbat filosofia: tinde spre o variantă oarecum unisex, în care tradiţionalul şliţ dispare! Nu e cool? M-am întrebat care ar putea fi substratul „teoretic“ al acestei evoluţii. E destul de limpede: discriminarea dintre femei şi bărbaţi trebuie combătută la toate nivelele. De ce bărbatul să-şi rezolve problemele de micţiune într-un mod inaccesibil femeilor? Pentru aceeaşi operaţiune fiziologică, femeile trebuie să execute mult mai multe şi mai incomode manevre vestimentare decât norocoşii masculi care au, ca să zic aşa, totul „la îndemână“... Nu, nu e cazul ca problemele de gender să rămână doar la nivel ideologic. N-ar fi cool! Egalitatea dintre sexe ne va pătrunde în casă, în viaţa cotidiană, în chiloţi! Se va face dreptate! Să vadă şi dumnealor bărbaţii, răsfăţaţi de secole până şi din punct de vedere al „infrastructurii“ vestimentare, cum e să urinezi aşezat, cu dessous-urile în vine!

Dar să trecem şi la lucruri mai serioase. Din punctul meu de vedere, un risc major de dereglare cool este generalizarea stilului corporatist. Corporaţia mi se pare versiunea capitalistă a „gospodăriilor agricole colective“ de pe vremuri. O versiune îmbunătăţită, desigur, înnobilată, adaptată la economia de piaţă, dar condamnată şi ea, în alt plan, la standardizare: există deja o „alură“ corporatistă, un limbaj coroporatist, o disciplină corporatistă, un discurs corporatist. Aflu că există şi dansuri „de echipă“ pentru petreceri corporatiste, după cum există o concepţie unanim acceptată despre timpul liber „de calitate“, dar şi educativ (team building, mingling), despre instrucţia profesională (training), despre carieră (= reţete de succes → promovare → câştig → concediu în Dubai). Toate bune şi frumoase, dacă lucrurile n-ar risca să ducă la atenuarea tristă a persoanei, a imaginaţiei, a reflecţiei solitare, a chipului propriu. Trăim în colectiv, muncim în colectiv, ne distrăm în colectiv, idolatrizăm „echipa“, „comunicarea“, „socializarea“, comportamentul „inter- şi pro-activ“. Am scăpat de ideologia „maselor“ care „contează, în istorie, mai mult decât personalităţile“ şi am dat peste „figurile impuse“ ale solidarităţii de firmă, ale fericirii „obşteşti“, ale „gândirii pozitive“. Totul e (aproape) rezolvat! Şi totul e cool, foarte cool!

O dereglare cool este, după mine, şi o anumită gesticulaţie stângistă. Atenţie: nu mă refer la oamenii de convingeri şi nu vreau deloc să relativizez necesitatea democratică a partidelor şi a politicilor de stânga. Mă refer doar la cei care afişează, retoric, o „angajare generoasă“, „anticapitalistă“, „antiliberală“, grijulie cu „cei dezavantajaţi“, dar asta pur şi simplu pentru că sună bine, pentru că aşa trebuie să fie „intelectualii adevăraţi“, „noua generaţie“, combatanţii „antisistem“. Aşa e cool! Am în vedere inşi care nu sunt capabili să facă nimic concret pentru ideile lor, inşi a căror prestaţie profesională şi comunitară e cvasinulă, dar care înţeleg să-şi dea un conţinut de viaţă prin etalarea cochetă a unor lozinci „principiale“. Personaje de acest gen nu există numai la noi. Nostalgii comunistoide apar şi în vest, cot la cot cu cele fascistoide. Dar nostalgiile occidentale au ca sursă pura ignoranţă: când vorbesc despre comunism (fără să fi trăit nicio zi în realitatea comunistă), „doctrinarii“ vestici nu ştiu despre ce vorbesc. La noi, o amplă categorie de nostalgici funcţionează pe bază de amnezie, sau de memorie selectivă: contabilizează „realizările“, biletele sindicale în „staţiuni“, siguranţa locului de muncă, dar nu mai ţin minte cum era cu căldura, cu electricitatea, cu programul de televiziune, cu cozile la mâncare sau cu dispariţia episodică a unor mărfuri curente, de la chibrituri şi hârtie igienică, până la iaurt şi lămâi. O altă categorie de (falşi) nostalgici este însă aceea a publiciştilor care mimează stânga, pentru că aşa e cool! Iar asta e mai puţin scuzabil decât să te laşi dominat de amnezie sau ignoranţă.

Sunt multe de spus despre o „metafizică“  a fenomenului „cool“. Vom relua subiectul, în trei (adică Liiceanu, Patapievici şi subsemnatul) pe 21 august, la Alba Iulia. Şi vom stârni, probabil, ca de obicei, foarte multă nervozitate cool!

Nota Redacţiei: Conferinţa inaugurală a Festivalului Dilema veche, desfăşurat la Alba Iulia între 21 şi 23 august, aduce laolaltă trei mari intelectuali – Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu – care vor discuta despre ce mai e rezonabil şi ce nu în lumea de azi. Şi despre dereglările noastre de toate zilele. Discuţia va avea loc vineri, 21 august, de la ora 18.00, pe Esplanada Hotelului Medieval, va fi moderată de jurnalistul Luca Niculescu şi va porni de la această frază a filosofului Blaise Pascal: „Cele mai nerezonabile lucruri din lume devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor“. Articolul scris de Andrei Pleşu este şi o „prefaţă“ a dezbaterii de la Alba-Iulia. Programul complet al festivalului poate fi consultat la festival.dilemaveche.ro.