O pianistă româncă stabilită la Hamburg lansează primul Festival de Muzică Clasică din Sibiu: „Ne dorim să aducem un omagiu pianistei Clara Haskil“

Alina Azario s-a născut la Piatra-Neamţ, a studiat pianul la Paris şi la Hamburg, iar în prezent predă la una dintre cele mai importante insituţii din lume, Hochschule für Musik und Theater. A colaborat cu renumitul violonist Renaud Capuçon, este o apropiată a cunoscutei pianiste Elisabeth Leonskaja şi se pregăteşte să îşi lanseze primul CD şi în România,  pe 19 martie, la Cărtureşti.

Cel mai important proiect pe care îl pregăteşte Alina Azario este, însă, un festival internaţional de muzică clasică care va avea loc la Sibiu şi va purta numele celebrei pianiste de origine română Clara Haskil. 

„Cred că pe piaţa muzicii clasice din România este loc pentru mai multe evenimente de genul acesta şi ştiu cât de doritor şi de curios este publicul aici. În plus, mi-aş dori să dezvoltăm şi interesul publicului străin pentru turismul în România”, povesteşte Alina. 

Eşti plecată de mulţi ani din ţară, locuieşti  şi predai lecţii de pian la Hamburg. Cum ţi-a venit ideea de a face un festival aici, în România? 

E o idee pe care o aveam de foarte mult timp, dar abia de doi ani am început să mă gândesc foarte serios la detalii şi am început să trec la acţiune. Am marele privilegiu de a fi susţinută în acest proiect de persoane care pun suflet şi au competenţa necesară pentru realizarea festivalului. Ne dorim să împărtăşim publicului din România momente unice alaturi de artişti de mare renume, să aducem un omagiu pianistei Clara Haskil la ea "acasă", şi să cream o sinergie între tineri muzicieni cunoscuţi pe plan internaţional şi personalităţile renumite din lumea muzicală clasică, între artişti români şi străini, între programe orchestrale, camerale şi recitaluri solo. Cred că pe piaţa muzicii clasice din România este loc pentru mai multe evenimente de genul acesta şi ştiu cât de doritor şi de curios este publicul aici. În plus, mi-aş dori să dezvoltăm şi interesul publicului străin pentru turismul în România şi cred că acest lucru este posibil dacă reuşim să propunem evenimente de mare calitate.

Invitatul de onoare al ediţiei de anul acesta a Festivalului va fi renumitul violonist Renaud Capuçon, care a acceptat să vină făra nicio ezitare. El a mai cântat în România doar în cadrul Festivalului Enescu.

Concertele vor avea loc în sala Thalia a Filarmonicii Sibiu, o sală foarte frumoasă şi cu o acustică foarte bună şi Festivalul va avea loc între 29 august şi 7 septembrie 2014. Mulţumesc anticipat autorităţilor locale pentru susţinerea acestui proiect, în special domnului primar Klaus Johannis şi doamnei viceprimar Astrid Fodor, şi sper să ne bucurăm de cât mai multă susţinere din partea sponsorilor. 

Aveam şase ani când am început pentru prima oară să iau ore de pian, până atunci doar mă jucam pe tastele instrumentului când îl aşteptam pe tatăl meu să termine de dat orele de flaut la Liceul de Artă din Piatra-Neamţ, oraşul meu natal. Aşa am copilărit, pentru mine era ceva natural şi normal să petrec câteva ore zilnic cu pianul, era ca o joacă serioasă.

De ce ai ales ca Festivalul să poarte numele pianistei Clara Haskil? 

Clara Haskil a fost una dintre personalităţile muzicii clasice cele mai importante ale secolului XX, a fost apreciată pentru imensul său talent şi a fost recunoscută în unanimitate de către muzicieni.  Vă spun sincer că am fost de nenumarate ori surprinsă să constat că numele Clarei Haskil este aproape dat uitării în Romania şi nu am înţeles niciodată motivul. Realitatea este ca în străinătate este foarte cunoscută şi apreciată, toată lumea ştie de pianista româncă Clara Haskil, iar noi în Romania ar trebui să ne mândrim mai mult cu propriile genii şi talente. Aşa mi-a venit ideea să facem ceva în ţară, şi când am contactat Fundaţia Clara Haskil din Elveţia am primit numai reacţii pozitive. România este o ţară care are multe valori, poate prea multe încât nu mai ştie să şi le recunoască!  Ne propunem să reusim printr-un program ales cu atenţie să aducem pe scena din Sibiu artişti de mare renume cum ar fi Renaud Capuçon, Adam Laloum  - câstigatorul concursului Clara Haskil 2009 -, Dana Ciocârlie, Alexandru Tomescu, Istvan Vardai...

În momentul acesta, ce demersuri mai sunt de făcut în ceea ce priveşte Festivalul?

Noi avem un “Da” din partea autorităţilor, în schimb ştiţi, totul se poate face numai cu ajutorul iubitorilor de artă şi de muzică şi nu e un secret dacă spun că avem nevoie de sponsori. Dintotdeauna a fost aşa, cultura are nevoie de un sprijin economic, iar noi ne străduim să găsim acei iubitori de artă care să ne ajute să punem acest proiect pe picioare. Ne bucurăm de sprijinul Fundaţiei şi al Concursului Clara Haskil din Elveţia, de parteneriatul cu Hochschule für Musik din Hamburg şi de sprijinul ICR-ului din Bucureşti. De asemenea, avem privilegiul de a fi ajutaţi de către Consulul României din Hamburg, domnul Kirchhoff. 

Alina Azario a început să cânte la pian la vârsta de şase ani FOTO Andreea Retinschi

Puţină lume ştie că banda sonoră a filmului “Poulet aux prunes”, regizat de Marjane Satrapi, îndrăgită în Romania pentru “Persepolis”, nominalizat la Oscar , a fost interpretată de o româncă. Ai lucrat atunci alături de violonistul Renaud Capuçon… 

Înregistrarile au avut loc în Germania şi Marjane Satrapi a fost prezentă la toate. Cu o zi înainte de înregistrarea cu Renaud Capuçon, am înregistrat singură, pentru că aveam o parte destul de lunga solo, mai bine de 30 de minute.  Marjane era în studio, foarte atentă la cele mai mici detalii, dar în acelaşi timp lăsând libertate inginerului de sunet, producătorului şi compozitorului.  A fost adorabilă, am râs foarte mult împreună şi s-a ocupat de noi, artiştii, cu multă delicateţe. Mi-a pus până şi o poreclă: “patte de velours“ datorită  tuşeului la pian… A doua zi a venit Renaud Capuçon pe care nu îl cunoşteam personal, şi îmi amintesc că ne-am salutat, iar 15 minute mai târziu am început deja să înregistrăm. A fost evident pentru mine o presiune foarte mare, dar imediat ce am început să interpretăm împreună ceva s-a intamplat, şi presiunea s-a transformat în plăcerea de a cânta! Primele două minute au fost decisive, pentru că îţi dai seama imediat daca duo-ul va funcţiona sau nu... 

Am trăit o experienţă extraordinar de interesanta, iar în plus am atins şi o parte a muzicii pe care o cunoşteam mai puţin, muzica de film. Am înregistrat uneori uitându-ne la imaginile filmului pentru a sincroniza, deoarece click track-ul nu s-a folosit tot timpul. Am avut şi privilegiul de a merge pe platourile de filmare, la Berlin şi am fost impresionată să văd pentru prima oară ce înseamnă echipa din spatele unui film, este absolut impresionant!

Predai pian la prestigioasa Hochschule für Musik und Theater din Hamburg, ai urcat pe scenă în mai multe festivaluri internaţionale, eşti apropiată a renumitei pianiste Elisabeth Leonskaja, după ce v-aţi cunoscut interpretând în cadrul aceluiaşi festival. Cum ai început să studiezi pianul? 

Aveam şase ani când am început pentru prima oară să iau ore de pian, până atunci doar mă jucam pe tastele instrumentului când îl aşteptam pe tatăl meu să termine de dat orele de flaut la Liceul de Artă din Piatra-Neamţ, oraşul meu natal. Dar eram atrasă de sunetele magice şi de statura impozantă a pianului "Lipatti" din sala mare a Liceului. Aşa am copilărit, pentru mine era ceva natural şi normal să petrec câteva ore zilnic cu pianul, era ca o joacă serioasă. Au urmat premii naţionale şi internaţionale, dar toate aceste competiţii erau pentru mine mai mult un amuzament decât ceva foarte serios, mie îmi plăcea să urc pe scenă! Apoi, la vârsta de 15 ani mi s-a oferit ocazia de a pleca la studii la Paris. Acesta a fost momentul când mi-am pus pentru prima oară la modul serios întrebarea dacă vreau să devin pianistă. Susţinuta de părinţi, am plecat fără să cred că voi rămâne mai mult de un an sau doi, dar acolo fiind, îndrumată de profesori foarte buni, am am prelungit şederea. 

Coperta primului CD lansat de pianista Alina Azario FOTO Andreea Retinschi

În ce fel era diferit Parisul faţă de ce ai trăit ca experienţă în ţară? Piaţa de muzică clasica e competitivă, mai ales la nivel internaţional...

Când am ajuns la Paris, am fost frapată de rapiditatea, stresul şi anonimatul unei mari metropole.  Eu, provinciala din Piatra-Neamţ, mă pregăteam să locuiesc acolo şi să încerc să îmi fac un loc, trebuia cumva să mă simt acasă în noul mediu. Îmi amintesc senzaţia pe care am avut-o când am ajuns în aeroportul Charles-de-Gaulle la Paris, terminalele mi se păreau absolut fără sfârşit şi acel sentiment că mă aflu într-un furnicar nu m-a părăsit niciodată cât am stat în Paris. Dar am învăţat să iubesc acel sentiment, să îl apreciez, e chiar molipsitor căci îi duc dorul... Am progresat, adaptându-mă unui mediu în care eram constant stimulată de nivelul ridicat al studenţilor, dar mai ales de viata culturală din capitala franceză! Îmi amintesc şi acum de emoţia stârnită când am asistat pentru prima oară la concerte cu artişti legendari, când am ascultat marile orchestre ale lumii... Când am ascultat-o pentru prima oară pe Martha Argerich, la Théâtre de Châtelet în concertul de Schumann, cu câtă vervă şi cu cât geniu a reuşit să transmită fuga şi neliniştea schumaniană... Faptul că eşti în sală şi simţi emoţia, artistul, că muzica te învăluie, ei bine, acel sentiment e unic. Accesul la concerte de asemenea calitate pe toată durata anului este o bucurie de care am încercat să profit cât mai mult când am studiat în capitala franceză, iar adevărul este că plecată fiind din Piatra-Neamţ, nu puteam decât să fiu uluită de agenda culturala a Parisului! 

Mă simt extraordinar de privilegiată că am avut posibilitatea de a studia mulţi ani cu marele pianist Evgeni Koroliov. Un artist desăvârşit care poate stârni numai admiraţie, respect şi fascinaţie din partea confrerilor. 

Apoi, din Paris, ai plecat la Hamburg.

Cumva, plecarea la Hamburg a însemnat să-mi urmez profesorul. La Paris încă nu întâlnisem personalitatea muzicală determinantă şi recunosc că am fost mult timp în căutarea acelui mare artist care te “transformă” cu adevărat. Ceea ce îmi doream cred că nu se întâlneşte decât foarte rar în viaţă, şi mă simt extraordinar de privilegiată  că am avut posibilitatea de a studia mulţi ani cu marele pianist Evgeni Koroliov. Un artist desăvârşit care poate stârni numai admiraţie, respect şi fascinaţie din partea confrerilor.  Datorita lui am venit la Hamburg, şi de câţi ani sunt aici nu am regretat nicio secundă alegerea pe care am făcut-o, dar recunosc că am avut şi multă şansă să intru în această clasă, la concursul de admitere au fost peste 200 de concurenţi, din care 8 au intrat, iar în clasa lui Koroliov a fost un singur loc, al meu. El a ştiut să îmi dezvăluie fineţuri de interpretare absolut incredibile, să îmi deschidă, daca pot spune aşa, auzul. Am învăţat să respect textul, dar să îl şi înţeleg la alt nivel şi, de asemenea, că emoţia fără intelect nu rămâne decât un sâmbure neîncolţit. Exigenţa pe care o are cu el însuşi ne-a trasmis-o şi noua, studenţilor, şi sunt mândră că am fost printre ultimii studenţi din clasa lui.  

Alina Azario, în timpul unui recital în cadrul Festivalului Piano aux Jacobins FOTO Clément Lazzaro

Vei lansa în Germania primul tău CD, cu lucrări de Rameau şi Debussy, în parteneriat cu renumitul Radio NDR. Şi ţi-ai dorit să intrii cu el şi pe piaţa din România.

Sunt plecată de mulţi ani din ţară, dar cu cât timpul trece, cu atât apreciez mai mult momentele pe care le petrec aici. De aceea m-am gândit să revin mai des şi cu proiecte diferite... Iniţial am intrat în contact cu casa de discuri A&A Records cu care am stabilit o colaborare pentru proiectul CD-ului  şi ulterior am reusit parteneriatul cu Norddeutscher Rundfunk (NDR) din Germania. Rario NDR mi-a pus la dispozitie un studio absolut suberp în Hamburg - unde am înregistrat timp de 3 zile, şi am avut parte de o echipă extraordinară în studio. Ţin de asemenea să îi multumesc preşedintelui de la Hochschule, domnului profesor Lampson, care m-a susţinut pe toată durata proiectului. Am înregistrat piese ale compozitorilor Jean-Philippe Rameau - Suita în La şi Claude Debussy – Caietul II al Preludiilor pentru pian şi Hommage à Rameau. Anul 2014 îl comemorează pe Rameau – se împlinesc exact 250 de ani de la moartea compozitorului. Cred că am o legatură specială cu muzica franceza, fie ea barocă sau impresionistă, şi recunosc că acest apetit mi s-a deschis atunci când am părăsit Parisul pentru a veni la studii în Germania.  

Mie mi-a plăcut tot timpul să spun că sunt româncă, chiar dacă simt de multe ori prejudecăţi. Recunosc că mă învârt într-un mediu privilegiat, în care atunci când spui că eşti român interlocutorul se gândeşte imediat la Cioran, Ionesco, Celibidache, Eliade, Brâncuşi, Lipatti, Enescu sau Brauner.

E important ca publicul de muzica clasică din România să cunoască artiştii români tineri, majoritatea plecaţi peste hotare, să-i descopere? 

E necesar să ne concentrăm asupra lucrurilor care nu funcţionează, pentru a progresa, dar din când în când este important să privim părţile pozitive şi să ne mândrim cu ele. Şi cred că România are cu ce se mândri, şi ar putea să arate o imagine pozitivă în Occident. Tocmai cultura este un atu pe care nu ar trebui să îl neglijăm, şi cred că acest lucru depinde de noi, poate în special de generaţia noastră, mai tânară. Mie mi-a plăcut tot timpul să spun că sunt româncă, chiar dacă simt de multe ori prejudecăţi. Recunosc că mă învârt într-un mediu privilegiat, în care atunci când spui că eşti român interlocutorul se gândeşte imediat la Cioran, Ionesco, Celibidache, Eliade, Brâncuşi, Lipatti, Enescu sau Brauner... Cred că graniţele nu mai există, în orice caz ele nu mai sunt aşa de pronunţate ca înainte. Modurile de comunicare, de transport, ne-au accelerat dacă pot să spun aşa vieţile, şi eu vreau să văd şi părţile pozitive ale mondializării.  

Ce te bucură cel mai mult când revii in România? 

Sunt multe lucruri care mă încântă în ţară, cum ar fi entuziasmul publicului, curiozitatea lui şi mai ales faptul că în România văd în sală mulţi tineri la concertele de muzică clasică. Dar, ca să nu vorbesc numai de muzică, aş spune că România este o tara cu un potenţial incredibil de mare şi cu o adevărată autenticitate. Ţara noastră păstrează unele lucruri care sunt complet pierdute în Occident, şi în acelasi timp din alte puncte de vedere este complet aliniată cu restul Europei. Tocmai aceasta latura o face atât de specială. 

Din perspectiva accesului la rigorile pieţei internaţionale, ce ai spune că este important pentru un pianist în termeni de branding? 

M-am confrontat cu aceaste întrebări abia în ultimii ani, şi mai ales de când am ajuns în Hamburg. Aici, la Universitatea de Muzică, există chiar un profil specializat pentru management cultural şi, de asemenea există un aşa-zis Career Center, care se ocupă să le găsească studenţilor concerte. Pentru prima dată, m-am gândit la imagine, la cum te prezinţi, şi nu numai la exigenţă şi studiu la pian. Am şansa de a avea o agenţie care mă reprezintă la Paris, dar îmi dau seama că totuşi, ca muzician, tu eşti cel care te promovezi cel mai bine. Concurenţa pe piaţa internaţională este acerbă. Este foarte dificil să te faci remarcat, aşadar orice detaliu contează, dar niciodată nu trebuie uitată autenticitatea. 

Scena este locul în care magia poate să apară, şi acele momente sunt pentru mine cele mai preţioase, pe de altă parte, scena este şi locul în care complexele te pot devora pur şi simplu. Ca muzician esti un echilibrist, totul e o chestiune de balanţă: trebuie să fii o persoană foarte sensibilă, dar în acelaşi timp să ai un mental de oţel, să ai o putere de concentrare maximală, dar să fii capabil să te şi „deconectezi" atunci când este necesar, să ai o personalitate puternica, dar în acelaşi timp să reuşeşti să ţi-o modelezi muzicii pe care o interpretezi, trebuie să fii extraordinar de precis şi de minuţios, dar în acelaşi timp să fii capabil să îţi asumi riscuri mari la momentul necesar – adică pe scenă. Trebuie sa fii foarte talentat, dar în acelaşi timp să accepţi că vei deveni "sclavul instrumentului", trebuie să accepţi solitudinea zilnica, atunci când studiezi, şi în acelasi timp să fii pregătit să fii privit şi ascultat de sute sau mii de persoane pe scenă, şi lista ar putea continua... Am înţeles un lucru important, şi anume că ceea ce contează este călătoria şi nu ţelul. Daca drumul este în direcţia corectă, vei găsi satisfacţii enorme pe parcurs. 

Muzica clasică şi artiştii se transformă odată cu tehnologia. Cum priveşti felul în care evoluează muzica clasică astăzi, ce înseamnă pentru un artist presiunea tehnologiei?

În ultimii ani s-au schimbat multe lucruri... Dar cred că noi muzicienii suntem în primul rând responsabili de modul în care lucrurile vor evolua. Sunt optimistă şi cred că în ziua de astăzi lumea are nevoie de concerte live, încetul cu încetul, oamenii îşi dau seama că nu poţi compara emoţiile pe care le resimţi când asculţi un CD cu cele trăite în sala de concert. Pe de altă parte, influenţa CD-ului ne-a schimbat complet modul de a percepe un concert şi acest lucru cred că se reflectă şi asupra muzicienilor. Perfecţiunea tehnică pe care a adus-o înregistrarea tinde să fie privilegiată şi pe scena, pentru a nu dezamăgi poate publicul. Este, de altfel, frapant modul în care mari pianişti din generaţiile trecute de exemplu Alfred Cortot, Clara Haskil sau Samson François îşi permiteau să îşi asume pe scenă riscuri de-a dreptul extreme... Astăzi standardul unui concert s-a schimbat, cred însă că publicul este mereu sensibil şi ştie să recunoască un concert reuşit. Presiunea pe care o au artiştii este, în schimb, alta.