Articol publicat pe blogul Despre Opera.

În aşteptarea uraganului anunţat de autorităţile locale ale capitalei, am decis să-mi petrec sfârşitul lumii la concert. Îmi şi imaginam o Sala Palatului plină de mii de replici ale lui Dorothy şi Toto smulsă de un ciclon uriaş şi dusă „over the rainbow”. Orchestra cântând neîntrerupt, ca pe Titanic, muzica infernalei cavalcade din finalul Damnaţiunii lui Faust. Dezastrul natural nu s-a întâmplat şi nici cavalcada muzicală nu a fost de proporţii legendare, însă concertul Filarmonicii „George Enescu” a fost unul reuşit.

Alegerea operei de tinereţe a lui Berlioz a fost o idee foarte bună. Gândită de compozitor special pentru concert, orchestraţia şi corul se potrivesc foarte bine cu efectivul şi stilul unei orchestre filarmonice din zilele noastre, cu repertoriul de bază centrat pe curentul romantic. John Nelson, un dirijor cu multă experienţă în muzica lui Berlioz, a condus cu siguranţă ansamblul de la Ateneu. Şi multele secvenţe simfonice din această operă au fost opulent dar nu ostentativ redate. Totuşi, cu greu am putea spune că spectacolul a luat foc vreo clipă, a fost mai degrabă o combustie fără flacără. Şi Corul Academic al Filarmonicii s-a simţit în largul său, mai bine decât în cazul concertului cu Œdipe, un moment reuşit în mod particular fiind fuga corală Amen din scena cabaretului. Nici dicţia n-a fost cea mai rea, dar mereu e loc de mai bine. În orice caz, o interpretare bună, demonstrând o apetenţă a Filarmonicii de la Ateneu pentru opera în concert, după Gurre LiederWozzeck şi (mai ales) Parsifal.

Două anulări succesive pentru rolul titular (Jean François Borras şi Francesco Demuro) l-au adus la Bucureşti pe onestul Peter Hoare. Un tenor comprimar în titlurile de repertoriu de la teatrele de operă mari, principal în opere mai rare, a mai făcut însă La damnation de Faust la ENO, în 2011, la debutul regizoral al lui Terry Gilliam (Brazil12 Monkeys etc. şi fost membru al Monty Python). Hoare nu are o voce deosebită, timbrul său vocal e destul de monocrom, dar are o rezilienţă impresionantă, emisia nu i se deteriorează nici o clipă, chiar şi după ce a cântat mult. Sigur, duetul de dragoste cu Marguerite l-a solicitat foarte tare şi falsetto-ul utilizat în Marguerite est à moi, Ah! a sunat prea detaşat faţă de linia susţinută până atunci. Dar, în general, a fost o prestaţie consistentă, cu atât mai mult cu cât a venit într-un moment de urgenţă.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.