Paris 1900. Oraşul-spectacol

Expoziţia Paris 1900. Oraşul spectacol, un omagiu artistic dedicat celebrei La Belle Époque

Paris, oraşul luminilor. Paris, centrul lumii prin inaugarea grandioasei Expoziţii Universale. Paris, capitala artelor, a modei şi a boemiei fără margini. Parisul anului 1900 continuă să fascineze o lume întreagă printr-o efervescenţă culturală, mondenă şi tehnologică fără precedent: La Belle Epoque a fost nu doar o mare sărbătoare a modernităţii, ci a devenit un mit pe care ar trebui să-l lecturăm mai des.

Paris 1900. Oraşul spectacol este numele unei expoziţii pe care o scot de la naftalină în urma unei conversaţii cu o prietenă stelară care m-a invitat să scriu despre cea mai cunoscută dansatoare de cancan de la Moulin Rouge, „La Goulue”. Dar înainte a descoperi destinul reginei cabaretului, mi-am adus aminte că în sertarul meu cu amintiri prinde praf o expoziţie care m-a făcut să visez zile întregi şi care m-a purtat într-o călătorie extraordinară în Parisul anilor 1900, când lumea fantastică a lui Jules Verne a devenit realitate iar Parisul a devenit centrul lumii moderne, transformându-se în vitrina gigantică a marilor inovaţii artistice şi tehnologice care vor bulversa întregul secol XX.

O epocă fascinantă, anii 1900 reprezintă timpul marilor revoluţii estetice în toate domeniile artei, fiind perioada în care a fost creată actuala arhitectură a Parisului şi în care s-au scris cele mai boeme pagini din istoria artei. Inovaţiile tehnice, efervescenţa culturală, şarmul femeii pariziene, delicateţea operelor realizate în stil Art Nouveau, literatura şi cinematografia care nu au încetat să vehiculeze în lumea întreagă imaginea unui Paris ireal, au transformat capitala franceză într-un magnet uriaş care a atras un număr impresionant de artişti din Europa şi chiar din America, care descoperă aici gustul unei adevărate libertăţi: aceea de a-şi însuşi în acelaşi timp tradiţia şi modernitatea, precum şi libertatea de a se exprima în cele mai diverse forme. Deloc întâmplător, Parisul va deveni epicentrul din care vor exploda toate curentele de pictură şi sculptură din primele decenii ale secolului trecut, fiind asemenea unei cetăţi care îşi deschide larg porţile celor mai originale descoperiri, creaţii şi sensibilităţi artistice. În anii 1900 Parisul era unic, vesel şi universal.

Cu alte cuvinte, expoziţia Paris 1900. Oraşul spectacol a fost un prilej de a călători în timp, alături de cele 51 milioane de persoane care acum o sută au venit să descopere oraşul Luminilor şi să sărbătorească cu mare fast începutul secolului XX, prin inaugurarea celei mai vaste, celei mai ambiţioase şi celei mai strălucitoare Expoziţii Universale. Mai mult ca niciodată, Parisul străluceşte în ochii lumii întregi asemeni unei cetăţi a luxului şi a vieţii ideale. Imortalizată de camera fraţilor Lumière, mulţimea care defilează timp de şapte luni cât va dura acest eveniment fără precedent, ignoră cu nonşalanţă tensiunile internaţionale care vor plonja viitorul Europei în infernul Primului Război Mondial.

Moment de graţie, oamenii din timpul celebrei La Belle Époque cred în progres, se bucură, cel puţin în Franţa, de stabilitatea politică instaurată de cea de-a III-a Republică, se minunează de un oraş devenit sigur datorită iluminării publice (de unde şi titlul de "oraşul Luminilor", în acei ani Parisul fiind iluminat în integralitate), traversat de bulevarde impresionant de elegante şi, mai ales, un oraş ce deveni foarte permisiv o dată cu instaurarea statului laic. Căci dincolo de nenumăratele pavilioane ale Expoziţiei, ceea ce a trage mulţumile este însuşi Parisul, oraş prin excelenţă al inovaţiilor, al celor mai diverse spectacole, al vieţii trepidante de noapte şi mai ales al plăcerilor interzise.

Entuziasmul general, euforia parizienilor care merg seară de seară la cinematograf sau la teatru (sălile de spectacol pariziene înregistrează recorduri de afluenţă, numai în anul 1900 fiind vândute cinci milioane de bilete la teatru), care aplaudă tumultos la cele mai diverse concerte şi piese de vodevil semnate de Labiche sau Feydeau, care dansează fără inhibiţii în locuri azi devenite mitice precum Moulin Rouge sau cabaretul le Chat Noir, care se distrează la bâlciuri sau îşi afişează luxul vestimentar în timpul nesfârşitelor plimbări mondene pe opulentul bulevard Champs-Élysées, toată această efervescenţă de evenimente, serate muzicale, artistice şi literare, de noutăţi ştiinţifice şi industriale, de inovaţii în domeniul transporturilor (alături de prima linie de metrou, parizienii îşi petreceau mult timp plimbându-se şi pe trotuarul rulant considerat în epocă un mijloc de transport revoluţionar), multitudinea acestor noutăţi ne duce cu gândul la faptul că toate personajele vieţii diurne şi nocturne ale anilor 1900 au trăit un adevărat şoc al modernităţii. Da, Parisul era în mare sărbătoare, era capitala plăcerilor, a culturii mondiale şi a bogăţiilor industriale, iar viaţa avea un singur nume: La Belle Époque.

Construit de Charles Girault în anul 1900 special pentru Expoziţia Universală, Le Petit Palais a rămas o mărturie extraordinară a acestui eveniment grandios care a înregistrat un număr record de vizitatori, devenind peste timp poate cea mai strălucitoare vitrină a unor ani excepţionali de rafinament estetic, când Parisul îşi satisfăcea toate plăcerile şi capriciile artistice sub cupola a ceea ce azi numim vârsta de aur a secolului trecut. Gazdă a expoziţiei Paris 1900. Oraşul spectacol, această bijuterie arhitectonică care inaugurează intrarea pe bulevardul Champs-Élysées, reflectă la modul superlativ gustul epocii pentru o arhitectură opulentă, tradiţională şi modernă deopotrivă, fiind construit în stil Beaux-Arts, o formă târzie de neoclasicim în care predomină decorul sculptat şi materiile nobile, fiind un veritabil imn adus luminii care inundând galeriile vaste ale palatului, scoate în evidenţă fineţea liniilor sale arhitectonice.

Trebuie să menţionez faptul că, în acea vreme, Parisul avea un chip cu totul nou fiind refăcut în întregime ca urmare a titanescului proiect de reconstrucţie iniţiat de baronul Haussmann. Iar Le Petit Palais a fost înălţat chiar inima unei perspective prestigioase, fiind situat între Champs-Élysées, Domul Invalizilor şi Place de la Concorde. Anul 1900 marchează şi apariţia în peisajul urbanistic parizian a celor două gări, Lyon şi Orsay, al strălucitorului pod Alexandre III, precum şi a impozantului edificiu Domul Invalizilor (unde se află mormântul lui Napoleon), clădiri monumentale care sunt construite în acelaşi timp cu prima linie de metrou, celebrul Métropolitain.

Dar Parisul anului 1900 nu se rezumă doar la Expoziţia Universală, oraşul Luminilor propunând milioanelor de vizitatori o multitudine de ocazii de a-şi trăi viaţa cu intensitate şi mai ales de a arunca cu banii precum petalele de flori. În magazinele de lux şi în galeriile de artă, amatorii de bun gust descoperă creaţii originale semnate de inventatorii curentului Art Nouveau, care în expoziţie este reprezentat de nume sonore precum maestrul sticlar şi inventatorul Émile Gallé, de arhiectul Henri Guimard, de pictorul şi artistul decorator ceh Alphonse Mucha sau de rafinatul bijutier René Lalique ale cărui podoabe preţioase au fost purtate de toate doamnele din înalta societate franceză, de prinţese şi de marile artiste ale epocii.

Capitală a tuturor artelor, Parisul anilor 1900 rămâne marcat în special de afirmarea unităţii curentului Art Nouveau (Artă Nouă), punctul maxim în evoluţia acestui curent artistic fiind însăşi Expoziţia Universală, ocazie cu care au fost utilizate cele mai multe dintre inovaţiile tehnologice ale sfârşitului de secol XIX. Prezent în expoziţie, poate cel mai reprezentativ artist al acestui curent, Hector Guimard, este unul din artiştii formidabili ai perioadei Art Nouveau care a realizat clădiri emblematice, atât din punct de vedere arhitectural cât şi decorativ (arondismentul 16 din Paris fiind un adevărat muzeu arhitectonic construit de acest personaj emblematic), precum şi intrările în staţiile metroului parizian care rămân şi astăzi printre cele mai estetice realizări de gen.

Bogăţia vizuală a celor şase sute de lucrări expuse (obiecte de artă, costume de teatru, piese de mobilier şi de vestimentaţie, tablouri, afişe, cărţi, fotografii, bijuterii pitoreşti, sculpturi, proiecte arhitecturale, elemente de decor etc.) reflectă faptul că Parisul era un adevărat focar de inovaţii, simboluri şi idei originale, care dădea startul în toate domeniile: de la modă şi iluştrii creatori vestimentari, până la marile magazine şi sălile neîncăpătoare de spectacole, de la şarmul cafenelelor şi excentricităţile cabaretelor zgomotoase, până la forfota artistică din atelierele celebrului cartier Montmartre.    

Toate talentele converg şi se manifestă pe scena artistică pariziană, artiştii se expun neîncetat în salonurile epocii şi se vând graţie unei bogate reţele de galerii de artă. Pânze semnate de Jean Béraud, de Antonio de la Gandara şi spaniolul Zuloaga evocă această atmosferă intensă, scenografia expoziţiei permiţând o confruntare inedită cu operele unor pictori iluştri precum Cézanne, Monet, Renoir, Pissarro, Vuillard, William Bouguereau (preferatul meu) sau Henri Gervex, ultimii fiind glorii aclamate atât de Academia de Arte Frumoase, cât şi de pictorii impresionişti care, în sfârşit, evadaseră din Salonul refuzaţilor, dând startul mult contestatei arte moderne. În acelaşi timp, Parisul cădea liniştit şi sub şarmul artei lui Rodin, întreaga societate fiind cuprinsă de o febrilă pasiune pentru artele frumoase.  

Un capitol important al acestei epoci îl reprezintă însă şi triumful modei pariziene, deloc întâmplător, poarta monumentală a Expoziţiei Universale fiind ornată chiar de silueta impresionantă a femeii pariziene îmbrăcată de Jeanne Paquin, ca un simbol incontestabil al eleganţei, o poartă prin care lumea întreagă pornea într-o călătorie inedită de-a lungul Senei, ornată la rândul ei de pavilioane efemere dar strălucitoare. Marile case de modă de pe Rue de la Paix atrag o lume cosmopolită şi foarte bogată, peisajul acestor buticuri fiind animat de prezenţa cochetă a celebrelor midinettes, acele tinere care afişând un aer naiv şi sentimental îşi ascundeau chipul sub voalul pălăriilor elegante.

O lume sclipitoare surprinsă în portrete mondene semnate de Antonio La Gandara, Albert Besnard, Jean Béraud şi mai ales de Edgar Degas care ne restituie o viziune modernă a realităţii, aproape fotografică. Degas vizitează marile magazine pariziene imortalizate în detaliu de Emile Zola în celebrul roman "La paradisul femeilor" (Au bonheur des dames), fructul acestor escapade mondene fiind o serie de tablouri dedicate artei vestimentare, la haute couture, pasiunea pictorului de a studia costumul şi bijuteriile epocii fiind semnalată în notele sale chiar şi de maliţiosul Charles Baudelaire. Prin rochiile extrem de rafinate sau extravagante, bijuteriile srălucitoare şi pălăriile cochete, femeia din perioada La Belle Époque rămâne simbolul unei eleganţe de neegalat, doamnele din epocă rivalizând prin fantezie, bun gust şi delicateţe. 

Epocă far, La Belle Époque a deţinut toate ingredientele unei vieţi nebuneşti care a atras milioane de oameni făcând din Paris centrul lumii moderne. O lume fascinantă cu mii de poveşti de viaţă strălucitoare, dar şi cu multe secrete obscure, Parisul s-a dedicat tuturor plăcerilor şi curiozităţilor posibile, iar dacă mitul acestui timp suspendat în miraj s-a perpetuat până în zilele noastre se datorează nu numai contrastului cu ororile teribilului Război Mondial care îi va succeda cu paşi repezi, ci mai ales pentru că s-a clădit pe o efervescenţă artistică, culturală şi industrială fără precedent. Copleşiţi de atâtea inovaţii şi descoperiri, dacă ar mai trăi, oamenii anilor' 1900 ne-a mărturisi că au păşit în secolul XX pe porţile paradisului. Din nefericire, după aceea s-a dezlănţuit infernul iar de atunci încolo parcă nu mai avem nici curajul, nici interesul să redescoperim misterele lumii. De aceea, din când în când ar trebui să valsăm printre epocile istoriei artei reamintindu-ne, astfel, că Marele Creator ne-a înzestrat mai ales cu harul de a crea şi de a simţi frumosul acestei lumi.