Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Un dialog între un scriitor celebru, dar şi trendy, care a inclus adesea în povestirile şi romanele lui consideraţii muzicale, şi un dirijor la fel de celebru, aflat la amurgul vieţii, te poate face să visezi încă de dinaintea publicării cărţii.

O primă constatare, ce rămâne pregnantă până la sfârşit, este subiectivitatea dialogului, pornind de la scriitor (aşa cum era de aşteptat), dar completată de aprecierile la fel de subiective ale dirijorului. Sigur, există şi o zonă anecdotică, abordată chiar de la început (celebrul dezacord dintre Bernstein şi Gould privind interpretarea primului Concert pentru pian de Brahms), dar cei care caută cu asiduitate amintiri inedite despre maeştrii lui Ozawa (Bernstein sau Karajan) nu vor găsi mare lucru. Perspectiva filosofică şi foarte personală a fiecăruia despre muzică e cea mai importantă.

Chiar dacă Ozawa declară la un moment dat că nu-i plac colecţionarii de discuri şi că speră ca gândurile lui să ajungă la „cei care iubesc cu adevărat muzica”, Murakami îi propune totuşi să asculte împreună adevărate rarităţi discografice, unele dintre ele ieşite din circulaţie. Şi aici este o primă cheie a metalecturii, pentru că invitaţia de a merge pe acest drum a devenit evidentă încă de când cartea lui Murakami a fost lansată mai întâi în format electronic, contrar oricăror uzanţe de pe piaţa românească de carte. În acelaşi timp, website-ul lui Murakami publică un playlist cu selecţii ale audiţiilor menţionate în paginile volumului.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.