La Macerata, „Carmen“ fără atmosferă spaniolă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Celelalte două titluri ale Macerata Opera Festival 2019, după „Rigoletto“, au fost dedicate muzicii franceze şi, din nou, lui Verdi. Sigur că opera italiană deţine prioritatea programărilor şi bine este, aşa că pentru festivalul din anul viitor, pe afiş vor figura „Tosca“ de Puccini şi „Trubadurul“ de Verdi, lângă „Don Giovanni“ de Mozart.

„Carmen“ de cabaret

A fost ideea regizorului Jacopo Spirei, ca împreună cu scenograful Mauro Tinti şi creatorul luminilor Giuseppe Di Iorio, să facă o producţie nouă, modernă. Bun, până aici. Li s-au asociat coregraful Johnny Autin şi firma „Les Jeux du Marquis“ pentru designul şi, probabil, confecţionarea încălţămintei şi accesoriilor costumelor. Citind fluturaşul de sală m-am întrebat de ce era nevoie... Aveam să constat în context general. Dar, la finalul spectacolului m-am mai întrebat, de ce managementul festivalului a acceptat cu atâta largheţe o montare privată de atmosfera tipic spaniolă ce emană puternic din tramă, din sursa libretului, din muzica lui Bizet. Pentru că, deşi decorul era abstract şi costumele ca venite dintr-un music – hall de Broadway sau Las Vegas, jocul de scenă al unor solişti şi al corului, ca şi coregrafia, au uzitat mişcări gen rock, care au parodiat ritmurile partiturii, depărtându-le la ani-lumină de original. Răspunsul, simplu, ţine de trendul pe care regia contemporană de operă îl promovează cu mare asiduitate, în detrimentul mizanscenelor cu adevărat moderne ideatic. Iar conducerile teatrelor sunt tolerante.

Habanera cu Irene Roberts        

Imagine indisponibilă

Aşa încât echipa de producţie a procedat nestingherită la transferul acţiunii într-un cabaret, în care lucrătoarele de la fabrica de ţigarete erau dansatoare de bar, Carmen şi-a cântat Habanera în timp ce făcea strip-tease de la frac (?) la bikini, până la Seguidilla, când s-a îmbrăcat, ca să nu... evadeze goală prin oraş. În actul secund nu s-a ferit să evolueze la bară. Dansurile, cum spuneam, au fost atipice, cu mişcări fracţionate, ilogice, fără legătură cu spiritul iberic.

Micaëla, Valentina Mastrangelo

Imagine indisponibilă

Decorul a fost dominat de profilul uriaş, pe lăţimea scenei, al unei gambe scânteietoare şi sexy, simbol al gândirii regizorale, dar fără funcţionalitate precisă decât ca punct de observaţie pentru unii corişti. În actul al II-lea... buze feminine botoxate înfipte într-un soi de catarge au ornat platoul, în timp ce poza stilizată a Carmencitei a vegheat din lateral, pentru a primi în faţă, în actul al treilea, o haină aruncată de înciudata Micaëla. Banal gest..        

Irene Roberts şi Matthew Ryan Vickers în scena finală

Imagine indisponibilă

Singur, actul ultim mi s-a părut mai ingenios, corul, defilarea „matadorilor“, dialogul lui Escamillo cu Carmen – sosiţi pe covor roşu - şi duetul final desfăşurându-se în faţa unei asistenţe avide de senzaţional, sub focurile flash-urilor care nu mai conteneau să străpungă întunericul, reflectoarele fiind concentrate pe cei doi eroi.

Fără rost mi s-au părut escaladările acrobatice în înaltul lateralelor scenei, pe zidul arenei, în timpul introducerilor orchestrale ale fiecărui act.

Cât despre costume, pentru funcţionalitatea lor, au avut maximă strălucire şi bogăţie, cu croieli variate, în încălţări extravagante. Excepţie au făcut cele ale lui Don José şi Micaëlei, sobre, contrastante într-o lume căreia nu le aparţineau.

Versiune integrală

În spinarea dirijorului cu gestică amplă Francesco Lanzillotta rămâne însă lipsa de contribuţie la nervul lecturii, cel puţin în primele două acte. Accentul spaniol a lipsit, tempo-urile au fost lascive, până la urmă chiar neconcordante cu ce a dorit regizorul. Alerteţea, dramatismul şi pulsaţia s-au regăsit începând cu cvintetul din actul secund, continuate în actele finale.

Pentru ediţia macerateză, Lanzillotta a ales versiunea cu recitative şi dialoguri vorbite, mai pretenţioasă chiar decât simplul cânt în limba franceză, a deschis aşa-zisele „salturi“ şi a introdus în primul act o arie destul de lungă, foarte puţin, chiar deloc cunoscută a lui Moralès - comentariile personajului privind trecătorii.

Orchestra Filarmonica Marchigiana l-a urmat cu atenţie şi aplicaţie pe şeful ei, doar trompeţii dovedind oarece nesiguranţă în intervenţiile lor, ca şi Coro Lirico Marchigiano „Vincenzo Bellini“ (maeştri Martino Faggiani şi Massimo Fiocchi Malastpina) sau Corul de copii Pueri Cantores „D. Zamberletti“ (pregătit de Gian Luca Paoletti), micile şovăieli fiind pasagere. Mă refer la seara de 3 august.

Cast-ul

Pentru o regie, totuşi, complicată, cu mişcare multă, interpreţii au făcut faţă cu brio, în condiţiile cântului pretenţios.

Cu glas rotund şi plăcut timbrat, deşi uşor ingolat, mezzosoprana americană Irene Roberts a avut acurateţe intonaţională şi pătrundere în arenă. Habanera, Seguidilla, Chanson bohème au avut strălucire de sunet, în pofida restricţiilor de tempi venite din fosă, iar aria „cărţilor“ a cunoscut o lectură interiorizată, profundă şi tulburătoare. Acute suverane au dominat duetul final.

Conaţional al Irenei Roberts, tenorul Matthew Ryan Vickers a părut la început să nu aibă ceea ce se numeşte o „voce areniană“, adică propice să umple marile spaţii de la Sferisterio di Macerata. Eminamente liric, cu frazare frumoasă, a servit finalul ariei „La fleur“ cu un Si bemol acut prelung, care a părut o limită. Fără să aibă aptitudini spinte, a forţat fnalul dramatic al actului al III-lea, dar în duetul final şi-a pus în evidenţă potenţialul liric prin tente pasionale, imploratoare.

Micaëla a fost soprana italiană Valentina Mastrangelo, cu glas expresiv şi patină lirică, sensibilă.

Escamillo

Imagine indisponibilă

Baritonul sârb David Bizic a servit rolul Escamillo cu autoritate, în pofida unor note grave mai puţin rezonante în imensitatea auditoriumului. Mici instabilităţi de sunet s-au strecurat în scurta declaraţie de dragoste pe care i-o face Carmencitei în ultimul act.

Au mai cântat Tommaso Barea (Dancairo), Saverio Pugliese (Remendado), Stefano Marchisio (Moralès liric, cu intrare puţin timidă, dar recuperând aplombul pe parcursul ariei din primul act), Gaetano Triscari (Zuniga), Francesca Benitez (Frasquita îndrăgostită de acute şi proiectându-le bine în arenă), Adriana Di Paola (Mercédès), Andrea Pistolesi (Un ţigan), Olga Salati (O vânzătoare de portocale).

Actul secund

Imagine indisponibilă

(Foto Tabocchini)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite