La Cluj-Napoca, în Joia Mare catolică

Arona Bogdan, Andrada Ioana Roşu, Teodor Ilincăi, Tiberiu Soare, Adrian Sâmpetrean. Foto Nicu Cherciu

Opera Naţională Română din municipiul de pe malurile Someşului a adus prinosul său Patimilor Mântuitorului, într-un concert cu „Messa da Requiem” de Giuseppe Verdi, colos de muzică şi creaţie generatoare de profundă emoţie spirituală.

Marile secţiuni ale Liturghiei catolice închinate morţilor au răsunat amplu şi impresionant, tălmăcite sub bagheta lui Tiberiu Soare de Orchestra şi Corul Operei Naţionale Române, de solişti ai casei sau invitaţi.

Cunoscutul şi apreciatul dirijor a oferit o lectură străbătută de fior epic, într-o construcţie detaliată, plină de sublinierea adâncilor semnificaţii ale fiecăreia din cele şapte părţi. Tempii rarefiaţi au indus încă de la început („Requiem aeternam”) atmosfera de reculegere care a dominat întregul opus, străfulgerată doar de dezlănţuirile din „Dies Irae” şi „Tuba mirum” (prevestitor anunţate), de reluările temei Judecăţii de Apoi din „Libera me” sau de culminaţiile grandioase din final, ostoite în declamaţiile stinse ale ultimelor măsuri. Clădită pe pilonii solizi ai unei rugi fierbinţi, viziunea lui Tiberiu Soare a redat întreaga sacralitate a partiturii.

          Şeful de orchestră a fost bine înţeles de instrumentişti şi corişti (dirijor Corneliu Felecan), toţi au performat înfăţişând o largă paletă de nuanţe, de la atacuri fine („Requiem aeternam”) la calm olimpian („Recordare”), arcuiri emoţionante şi inflexiuni subtile („Lacrymosa”) în orchestră, iar pentru cor, de la murmurul abia audibil la cântările pline de avânt ale fugii din „Sanctus” sau la legato-ul învăluitor din „Agnus Dei”. Nu mai vorbesc de exploziile de forţă în tutti, întotdeauna la îndemâna ansamblurilor. Preciziunea a fost aproape fără reproş, doar mici imperfecţiuni strecurându-se punctual.

          Pentru cvartetul solistic, ce presupune voci verdiene tipice, în tipologia clar edificată de maestrul de la Busseto pe parcursul creaţiei sale – să nu uităm că „Messa da Requiem” a apărut după toate marile opusuri de maturitate şi a cumulat întreaga experienţă a compozitorului -, principala cerinţă este cea de concepţie stilistică unitară. De aici a venit, poate, singura obiecţiune faţă de alăturarea celor patru glasuri ale serii, altminteri însemnat dotate şi afirmate solid pe scenele de operă.

          Strălucitor a fost basul Adrian Sâmpetrean, cu voce de rară generozitate, timbrată cald şi catifelat, bogat înzestrată în armonice nobile pe tot ambitusul, peste care a condus impecabil, cu inflexiuni elegante, frazele muzicale. Deloc înfricoşător în „Mors stupebit”, dominator în „Confutatis maledictis”, emoţionant în „Lacrymosa”, cântul tânărului artist a exalat un fierbinte umanism.

          Sonor şi cu voce frumoasă, tenorul Teodor Ilincăi a regăsit momente bune în „Quid sum miser”, „Ingemisco” şi „Hostias”, unde a ştiut să-şi domolească forţa glasului către culori mai moi, ce vizau un absolut necesar cânt angelic. Cele două Si bemol-uri acute din „Ingemisco” au fost penetrante şi scânteietoare. Poate că omogenizarea emisiei ar trebui să-i stea în atenţie, astfel încât un desen melodic de genul celui de deschidere a partiturii de tenor, „Kyrie eleison”, să sune mai fluid, mai legat.

          Voce de mare soliditate, cu registru acut masiv şi grav (chiar prea) violent, mezzosoprana Andrada Ioana Roşu a fost pusă în Recviemul verdian în faţa unor ţesături specifice care i-au solicitat porţiuni ale registrului central („Liber scriptus proferetur” şi „Lux aeterna luceat eis”) în care concentrarea de sunet, siguranţa în pianissimo şi dozajul ar fi trebuit să guverneze. Dar a frazat expresiv în „Lacrymosa” şi s-a armonizat foarte bine cu soprana Arona Bogdan în „Agnus Dei”.

          Rezidentă în străinătate, cu realizări mergând până la interpretarea temutului rol Abigaille din „Nabucco” de Verdi, Arona Bogdan a revenit după multă vreme la Cluj-Napoca şi s-a recomandat printr-un glas important, amplu, cu volum serios (notele de Do natural acut din „Rex tremendae” şi din  finalul opusului au dominat copios ansamblurile), prin pătrundere sonoră şi incisivitate. Există în cântul său o preocupare pentru conducerea în fluenţă a frazelor muzicale, însă deseori se insinuează sunete drepte, aspre, puţin sau deloc vibrate, îndeosebi în registrul înalt. Atmosfera pioasă a lucrării a suferit. Este posibil ca soprana să fi fost într-o indispoziţie vocală. În orice caz, a dovedit că stăpâneşte pianissimele acute (octava sfârşită cu Si bemol în „... Requiem” din „Libera me”).

          A fost dorinţa realizatorilor de a conferi concertului, tentă de spectacol. În simbolizarea Calvarului Mântuitorului, o uriaşă coroană de spini a fost suspendată deasupra podiumului orchestrei şi corului, şi-a schimbat poziţia, a fost iluminată divers colorat. A fost parte din concepţia Inei Hudea (regie şi plastică scenică), sprijinită de video-design-ul Ligiei Smarandache şi scenografia Lilianei Moraru. Coloane monumentale încadrau scena. Mai puţin inteligibile au fost proiecţiile în penumbră de pe fundal. Un demers parţial împlinit. Oricum, colosul de muzică care este „Messa da Requiem” de Verdi se susţine singur.

          Iar la Cluj-Napoca, în versiunea lui Tiberiu Soare, a fost – în mod cert – unul din evenimentele stagiunii, acum gândită de directorul general Florin Estefan. Poate ar fi indicat ca asemenea seri să fie transmise online, extinzând o experienţă care există deja în ţară.