Ca un făcut era să ratez ora programată fiind salvat din traficul miezului de zi doar de abilitatea şoferului care mă depune în faţa Ministerului Culturii la ora 12 fără un minut, două.

Ajung rapid cu liftul la camera aflată la etajul cinci, dar domnul D. mă anunţă că trebuie să mai aştept. Apoi sînt poftit în sală.

Povestea asta cu evaluarea anuală e cuiul oricărui director de muzeu de cîţiva ani încoace. Unul care a reuşit să aducă o mare expoziţie, despre război, cu gravurile lui Goya şi fotografiile lui Capa din războiul civil spaniol a fost mazilit pentru această bravură. Altul, care a purtat în cîteva muzee din China Comorile României, pentru care merita chiar o medalie, a păţit la fel.

Depinde mult din cine sunt formate comisiile de evaluare. Aud că cei mai influenţi reuşesc să producă combinaţii care să le fie favorabile, dar asta presupune un lobby care nu poate fi unidirecţional. N-am relaţiile necesare, prin urmare habar n-am cine e în comisie.

Intru în sală şi am o dublă senzaţie: pe de o parte mă luminez, pentru că mă ştiu cu doi dintre membri, pe de altă parte observ că figurile lor familiare par atinse de o negură sumbră.

Le întind mîna, de la dreapta la stînga primilor doi, fără să mă prezint, ne cunoaştem. Însă I. C. îşi spune numele şi-şi declară funcţia de director al Muzeului Literaturii. Asta mă face suspicios. Îl ştiu din anul 2014, de cînd am făcut parte din comisia de concurs care l-a făcut director. Anul acesta m-a căutat el în iarnă, să mă roage să-l primesc împreună cu Serge Fauchereau. I-am primit, i-am ascultat, le-am acceptat colaborarea propusă şi după plecarea savantului francez mi-a vorbit cu patimă despre anii în care a fost mare şef la o companie petrolieră. În primăvară, de la Primăria Bucureştiului am fost anunţat că voi fi invitat în comisia de evaluare a unor directori de muzee din subordine, C. printre ei. Apoi linişte pînă în ziua cînd acelaşi C. m-a sunat să-mi ceară să semnez nişte liste la primărie. Ce liste? Păi listele cu note, că mîine se pun pe site. Care note?... Evaluarea se făcuse fără mine. N-am semnat nimic. O să mi-o plătească acum?

A doua persoană face la fel, adică se prezintă: Simona T. Ne cunoaştem din anul „eclipsei“. La cîteva zile după aceasta, am făcut amândoi parte din juriul care a acordat premiile naţionale ale UAP. Nu ştiu dacă m-a iertat de atunci pentru lupta în favoarea unei candidate de la Cluj pentru unul din premii, pe care l-a şi cîştigat în defavoarea celei susţinute de Simona. Speram să-mi fi spălat păcatul cînd i-am organizat peste mulţi ani o expoziţie de grafică la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca pe care-l conduceam. O expoziţie cu dedicaţie căci conţinea desene pentru una din cărţile lui Marko Bela, a cărei consilieră era. A făcut carieră trecînd în timp prin cabinetele lui Kelemen Hunor, Vasile Dâncu, fiind şi acum consiliera ministrului Vulpescu. M-a căutat acum un an la Cluj şi apoi pe FB după cîştigarea concursului de director la MNAR: Bravo – sunt mândră de tine mi-a scris şi mi-a propus să-mi închirieze un apartament în Bucureşti. E reprezentanta autorităţii, după cum declară, şi face oficiile şefului de comisie. Toate acestea ar trebui să mă facă să cred că nu vor fi probleme, are un ton prevenitor, fără nuanţe care să-i dezvăluie intenţiile. Şi totuşi, faptul că nu mă priveşte, că îmi evită ochii, mă face temător.

E necesar însă să mă prezint celei de-a treia persoane, pe care n-o cunosc. Îşi şuieră iute numele, nu-l înţeleg, nu mă priveşte, îşi retrage repede mîna, se aşează căutîndu-şi de lucru într-o geantă mare. La final, cînd ies, îl rog să mă ajute cu numele său pe dl. D., secretarul comisiei, care mă lămureşte. Curios cum sunt, caut pe net, în maşina care mă aştepta, referinţe despre persoana necunoscută şi dau peste tot felul de istorii pe Coasta de Azur sau peste diplome honoris causa primite pe la Bacău sau Piteşti.

Simona îmi oferă cuvîntul şi fac expozeul necesar. Apoi intervine dl. C. şi-mi dau seama că e de rău. Îmi caută evident nod în papură, obiectează continuu, are o voce mîrîită, nu mă priveşte nici el, îmi arată alternativ, legănîndu-şi capul, obrajii neraşi. Mă întreabă printre altele dacă într-adevăr muzeul a suferit prejudicii aşa cum am scris răspunzînd unei rubrici din formularul raportului. Nu putusem să nu răspund că muzeul recupera nişte prejudicii, dar nu dădusem detalii încercînd să protejez o persoană, ştiind că raportul va fi publicat. Era vorba de Valentina Iancu, care nu a mai putut restitui bibliotecii MNAR colecţia revistei interbelice Integral pe care a împrumutat-o şi a pierdut-o. Fapta se consumase înaintea venirii mele ca director, dar eu a trebuit să demarez procedurile de despăgubire a muzeului, în valoare de cîteva mii de euro, pe care, de anul trecut, V. I. îi plăteşte eşalonat.

Credeam că reuşita readucerii celor două tablouri din colecţia Manu cu sprijinul Fundaţiei Bonte în Galeria Naţională a muzeului va fi apreciată, dar dl. C. face din asta un cap de acuzare: de ce n-am cumpărat toată colecţia, de ce nu ne-am exercitat dreptul de preemţiune. Îi explic că muzeul nu avea banii necesari, că ar fi trebuit prinşi anterior la investiţii, că de fapt au fost ceruţi în anul 2015, dar ministerul nu i-a dat, dar el îmi oferă ca exemplu o achiziţie model făcută de Muzeul Literaturii. Tonul lui autosuficient îmbracă un discurs ce pare mai degrabă adresat celor două doamne ce-i fac compania. Mie îmi livrează, pe sub sprîncene, o privire în care se amestecă dispreţul cu reproşul.

Simona, căreia în ordine îi vine rîndul, mă abordează cu problema posturilor vacante în muzeu. Îi spun că au rămas aşa din lipsa bugetului necesar. Nu pare convinsă, caută mereu printre hîrtiile aflate pe masă şi apoi atacă tema expoziţiilor de artă contemporană, că au fost preponderente. Îi răspund că n-am avut decît una, iar restul s-au realizat cu lucrări de patrimoniu. Nu înţelege, mi se pare, că e vorba de anul 2016 şi de aceea aduce în discuţie programul anului 2017. Dar apoi îmi dau seama, cînd intervine şi C., că de fapt asta este tema de fond a discuţiei: ce caută la MNAR arta contemporană? Le explic că muzeul are cîteva mii de lucrări de artă contemporană, că asta-l legitimează în această direcţie. Degeaba.

Sunt deja obosit de explicaţii atunci cînd urmează la cuvînt a treia membră a comisiei. Mă întreabă lucruri care evident au legătură cu zona din care provine, informatica. Spre exemplu ceva legat de adresa web a muzeului. Insistă, mă irită şi îi răspund că eu n-am o pregătire în acest domeniu şi că atunci cînd mă confrunt cu probleme în speţă apelez la specialişti. Continuă cu diverse, dar îmi retează răspunsurile, mă întrerupe, aruncîndu-mi cîte o privire scurtă, sticloasă.

Fiind o evaluare, ar fi fost normal să treacă în revistă şi bunele şi relele. Ceea ce mă îngrijorează e că nu vorbesc decît despre neajunsuri. Şi măcar dacă ar fi, dar ceea ce mi se reproşează fie nu are legătură cu perioada evaluată, fie este rezultatul unor interpretări strîmbe, făcute anume să lovească. Mă uit la oamenii aceştia cu care nu demult vorbeam despre proiecte comune de viitor sau ne legau întîmplări ale vieţii, gata acum să intre fatal în destinul meu.

Închei ziua şi intru în noapte cu avionul care mă duce la Art Basel avînd presentimentul apăsător că directoratul meu se încheie în acest fel. La mijlocul zilei următoare am şi confirmarea acestuia.