Cineastul Igor Cobileanski e mare amator de umor negru. Foto:  Evghenii Morari

Regizorul basarabean Igor Cobileanski, al cărui film „La limita de jos a cerului“ a fost lansat de curând în cinematografele româneşti, e convins că, deşi umorul e diferit la moldoveni, ruşi sau români, efectele lui sunt aceleaşi

Pe Igor Cobileanski (39 de ani) românii l-ar putea vedea cu uşurinţă ca pe un frate, deoarece, prin film, a construit o punte între ţara noastră şi Republica Moldova. La 17 ani devenea cel mai tânăr student al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) din acea promoţie (1991-1995). După ce a urmat cărarea provocărilor în televiziune, s-a întors pe platourile de filmare şi, începând cu scurtmetrajul „Saşa, Grişa şi Ion“, cineastul l-a avut mereu în prim-plan pe actorul Sergiu Voloc, pe care-l numeşte „talisman norocos“. Igor Cobileanski a reuşit să creeze o lume în care personajele nu funcţionează după tipologie sau naţionalitate, ci după situaţii inspirate dintr-o societate dezechilibrată, un univers în care umorul negru nu ţine cont de graniţe. Din această lume a decupat până acum trei scurtmetraje, un film de televiziune şi a debutat în această toamnă pe marele ecran cu „La limita de jos a cerului“. Scurtmetrajele lui Igor Cobileanski au devenit mai întâi cunoscute, în România, datorită popularităţii pe care o căpătaseră pe YouTube. Iar în momentul în care au ajuns să fie proiectate în cadrul diferitelor festivaluri, cinefilii erau la curent cu umorul negru al cineastului basarabean.

„Weekend Adevărul“: Când aţi dat curs pasiunii pentru film?
Igor Cobileanski: Am îndrăgit zona asta, a cinema-ului, de mic. Prin ’88, am jucat într-un lungmetraj filmat la Moldova-Film. Cu toate că eram doar un puşti, încă de atunci mi-a plăcut cinematografia. Mi s-a părut foarte interesantă viaţa de cineast. Mai târziu am dat la facultate, în Bucureşti, şi mult mai târziu filmam primele trei scurtmetraje. Iar acum am şi un debut în lungmetrajul „La limita de jos a cerului“.

Realitatea basarabeană, cea despre care spuneaţi că ar fi formată la intersecţia a două culturi, cea slavă şi cea latină, i-a adus pe oameni mai aproape de umor, ori, din contră, i-a făcut să se dea c-un pas înapoi?
Cred că i-a adus mai aproape, dacă ar fi să fim atât de categorici. Spun că i-ar fi apropiat, pentru că oamenii, atunci când trăiesc
într-un anumit mediu multicultural sau multilingvistic, încep să simtă mai mult. De exemplu, un moldovean va simţi mai bine ce simte un  rus şi pentru că stau alături tot timpul, ei îşi cunosc deja obiceiurile. Dacă am urma această logică, presupun că şi umorul e diferit (căci umorul românesc e diferit faţă de cel rusesc). Totuşi, umorul e accesibil tuturor, indiferent de ţară sau de provenienţa etnică.

PENTRU RUŞI ŞI MOLDOVENI
Despre personajele pe care le aduceţi pe ecran spuneaţi că nu sunt nici orăşeni, nici ţărani, nici proşti, nici intelectuali, nici buni, nici răi, nici ruşi şi nici români. Atunci ce sunt ele?
Spuneam asta, mai degrabă, cu gândul la ideea că mă străduiam, mai ales prin scurtmetrajele  pe care
le-am realizat, să universalizez cumva situaţiile din film ori scenariu. Să nu mă axez pe un singur fel de oameni sau pe o situaţie înţeleasă într-o anumită localitate, zonă sau ţară. Mi-ar plăcea ca tipul de film pe care îl fac să fie înţeles şi de un francez, şi de un norvegian, şi de un corean. Mi-am dorit ca mesajele pe care le-aş putea crea sau pune în film, povestea, să fie una universală faţă de toată lumea – şi ruşi, şi moldoveni. Toţi sunt satirizaţi acolo şi înţeleşi mai bine de către toată lumea. De aceea e posibil ca fílmele mele să fie percepute diferit în Basarabia, faţă de cum sunt ele văzute în România. Dar niciodată nu am stat să fac o comparaţie de genul acesta. Pentru publicul din Basarabia, un moment văzut într-un anumit film arată altfel decât pentru cel din România. Dar, în mare parte, risc să cred că toată lumea râde la fel la „Când se stinge lumina“. Nu au cei din Republica Moldova hohotele mai puternice la film şi râd mai copios. Nu, e la fel. Râsul nu are frontieră.

Filmele dumneavoastră sunt ca o radiografie socială. Când vă decupaţi personajele, puneţi un şablon deasupra realităţii?
Nu neapărat. Probabil împrumut nişte clişee din societate, pe care le exploatez mai târziu. Nu pun un şablon societăţii pentru că nu cred că sunt cel care are împuternicirea s-o facă. Nu sunt eu cel care judecă. Doar împrumut caracterele. O fac chiar şi când vine vorba de acţiuni întregi. Majoritatea filmelor mele se bazează, de fapt, pe observaţii ale societăţii, pe care le-am avut pe parcursul  timpului. Scriu despre oameni aproape concreţi, deseori.

Ca stil regizoral, vă regăseaţi în cel pur balcanic, al lui Emir Kusturica. Pe cine aveţi în prim-plan acum?
Nu cred că am un regizor care să mă inspire. Chiar tentativa de a te inspira de la un anumit cineast îmi e străină. Nu sunt foarte convins că scurtmetrajele mele „Când se stinge lumina“ ori „Saşa, Grişa şi Ion“ reprezintă genul comediei balcanice. Mai degrabă sunt nişte note umoristice, să le numesc aşa, care ar trezi hazul. Note inspirate dintr-o realitate moldovenească foarte simplă, de fapt. Aş evita să spun că mă inspiră vreun regizor, mai cu seamă Kusturica. Cândva, poate, Kusturica era mult mai mult pentru mine, îl îndrăgeam mai tare. Dar asta se întâmpla până la stilul său din „Underground“. Însemna ceva pentru mine când era la vremea ţiganilor, aveam o simpatie deosebită pentru genul acela de cinematografie. Tocmai balcanismul din Kusturica începuse să-mi placă mai puţin.

UN ACTOR-FETIŞ: SERGIU VOLOC
„Afacerea Est“, cel care trebuia să fie debutul dumneavoastră în lungmetraj, unde s-a pierdut?
Este încă în facere, ca să-i spunem aşa. „Afacerea“ şi-a schimbat între timp producătorul, iar asta s-a întâmplat pentru că suntem pe timp de criză şi nu s-a găsit finanţare. Au fost câteva detalii care, din punct de vedere legal, au trebuit schimbate, pentru a nu pierde finanţarea din partea CNC-ului. De aceea am schimbat şi producătorul, pentru a putea continua să căutăm fonduri, de fapt. Presupun că va fi o coproducţie puţin mai largă între două, trei sau patru ţări. Moldova-România sigur va fi, suntem în tratative acum şi cu alte ţări. Avem în vedere şi Rusia, pentru că există interes şi acolo pentru genul acesta de comedie. E destul de complicat acum să pun punctul pe „i“, despre cine va face parte din distribuţie, dar, în orice caz, îl văd pe acelaşi Sergiu Voloc, iar în alte roluri pe Igor Aşmanov şi Ion Grosu, actor la Teatrul Nottara.

La Sergiu Voloc vă referiţi de fiecare dată ca la talismanul dumneavoastră norocos.
E adevărat că el pică uşor peste anumite roluri sau unele caractere umane pe care le descriu în scenarii. E puţin complicat să munceşti cu el, pentru că este aşa cum este şi în filme: foarte liber şi improvizează mult. Poate nu reuşeşte de fiecare dată să înveţe textul pe de rost, dar în schimb în improvizaţii este de neîntrecut. S-a întâmplat să apară în toate filmele. O să vedem dacă se va întâmpla şi în continuare treaba asta.

În filmele dumneavoastră, accentul cade pe personajul colectiv şi mai puţin pe cel individualizat. Aşa se întâmplă şi pe platoul de filmare? Lasă efortul individual loc celui colectiv?
Nu e atât de simplu. Pe platoul de filmare, fiecare trebuie să muncească atât cât trebuie să muncească. Totodată, un film este un produs colectiv, e un mix între munca individuală şi cea de echipă. Da, iniţial se scrie un scenariu, iar aceasta este o muncă mai mult sau mai puţin individuală, după care urmează o perioadă întreagă de producţie de film, care e o treabă colectivă. Nu poţi scrie un scenariu bun şi să lucrezi prost la imagine, că
nu-ţi va ieşi filmul. Şi nici nu poţi filma o peliculă genială, dacă ai un scenariu prost. Va ieşi prost. Ambele noţiuni sunt vitale în cinema. La sfârşit, regizorul e cel care are ultimul cuvânt. Totuşi, ca să fie bun, un cineast trebuie să asculte foarte mult de ceea ce i se spune din stânga şi din dreapta. Pentru că fiecare dintre noi este subiectiv şi se întâmplă frecvent ca un lucru care ţie ţi se pare ţie bun, interesant, inteligibil, de fapt să nu fie chiar aşa. Consider că un regizor trebuie să mai asculte şi ce i se spune, să asculte şi critica.

Un scenariu care a trecut Prutul

Prin lungmetrajul „La limita de jos a cerului“ încercaţi să creionaţi graniţe?
Cred că da. Dar această graniţă este cumva la orizont. De la depărtare, doar pare că ne apropiem, dar niciodată nu-l traversăm. E un mediu destul de apăsător şi probabil o dorinţă a unor personaje, a unor eroi de a evada din acel loc, de a pleca de acolo. Însă, ca spectatori, nu vedem care ar fi alternativa, cum e după hotarul acela, după graniţa aceea dintre Rău şi Bine. Vedem doar ce zăresc şi personajele.

AMPRENTA LUI PORUMBOIU
Chiar dacă, pe parcurs, Corneliu Porumboiu, cel alături de care aţi creat scenariul, a renunţat la proiect, o amprentă a sa tot a rămas.
El a scris şi a fost cel care mi-a oferit acel scenariu. Era un scenariu cap-coadă, nu era unul de patru foi. Evident, Corneliu Porumboiu nu are cum să lipsească din această poveste. Fără îndoială, sunt momente în film scrise de el şi neatinse de nimeni, la rescriere. Îl cunoaştem pe Porumboiu ca un bun cineast şi un interesant povestitor, deosebit de restul regizorilor. Nu m-aş fi aşteptat să îmi fi oferit un scenariu prost. De faptul că e unul bun m-am convins din a treia pagină. Corneliu viza iniţial spaţiul din Vaslui. O grămadă de acţiuni şi de locuri descrise în scenariu le văzusem chiar în Vaslui. Mai târziu, a trebuit să iau eu scenariul, să îl refac pentru spaţiul moldovenesc din partea cealaltă de Prut. Să potrivesc locurile şi dealurile.

Pe Motan, unul dintre personaje, nu-l zărim deloc. Este el linia de demarcaţie dintre bine şi rău, ori punctul din care pornesc toate deciziile?
Nu ştiu neapărat dacă este el linia de demarcaţie. Motanul este una dintre motivaţiile care creează un întreg ghem de acţiuni în film. El este cel care o determină pe Maria să facă ceea ce face de fapt, să se prostitueze. Motanul este un personaj, deşi nevăzut, malefic. Este Răul întruchipat. Dar consider că trebuie să fim foarte delicaţi în momentul în care începem să etichetăm personajele, după bine şi rău. Cred că adevărul e undeva, pe la mijloc – asta  încercam şi în film să zic. Nu chiar tot ce ni se pare bun sau bine e aşa, de fapt. Şi invers: nu tot ce e rău e rău până la capăt. Aparenţele sunt prezente, sunt lângă noi în permanenţă, ne înconjoară. Noi avem tendinţa de a categorisi, de a clişeiza, de a da note şi asta pentru că ne simţim confortabil în momentul în care zicem „ăsta-i rău, nu-mi place. Asta-i fierbinte, nu mănânc“. Cred că adevărul e mai departe de criteriile puse de fiecare dintre noi, simplu şi rapid, fără a ne gândi prea mult. Încerc, pur şi simplu, să spun că uite, am un băiat care la prima vedere este bun, cuminte, e personaj pozitiv, iar din dragoste comite o crimă. Şi, dacă nu comite o crimă, este ticălos şi îşi trădează prietenul. Nu ştiu dacă acesta este un argument bun, că e îndrăgostit, şi dragostea pentru a obţine ce vrea poate face orice.

Gâştele nu sunt cunoscute ca mari zburătoare, dar totuşi Gâscă, un alt personaj, interpretat de Sergiu Voloc, dă mereu din aripile deltaplanului. De ce tocmai lui îi sunt retezate aceste aripi?
Probabil pentru a face contur dramei. El trebuia să fie cel ce nu va zbura niciodată, el, care vrea să zboare. Asta e dintr-o construcţie dramaturgică pe care a făcut-o Corneliu Porumboiu, iar eu zic că a făcut-o foarte bine. Deşi Gâscă este cel mai sincer dintre personaje, ticăloşenia celuilalt îl face să piară. El este eroul care la prima vedere pare negativ, însă nu e chiar aşa, relaţionează foarte sincer.

Sunteţi c-un picior în România şi cu celălalt în Republica Moldova. De cât timp vor mai avea nevoie cele două meleaguri până vor reuşi să strângă mai tare nodul cinematografiei?
Probabil, se va termina odată şi odată cu frontiera asta, când vor dispărea şi interesele absolut mercantile ale politicienilor pentru propriul confort. Iar frontiera geografică se va sterge când va seca Prutul. Lucrurile se vor modifica, dar în timp. Au trecut 200 de ani de când Basarabia nu mai face parte din România. E destul de complicat să realizezi o revenire în câţiva ani, după o despărţire atât de mare. Prin film sunt create punţi, care au existat cam dintotdeauna, dar mai ales în ultimii douăzeci de ani. Arta, cultura nu prea au frontiere, indiferent de limbă, la un moment dat pot fi ascultate, citite şi văzute de toată lumea. Nouă ne este şi mai simplu, fiindcă vorbim aceeaşi limbă. Este greu de zis câte coproducţii România-Republica Moldova vor mai fi sau dacă vor mai exista. Nu cred că trebuie să ne îmbătăm cu apă rece. S-a întâmplat o dată, s-ar putea să se mai întâmple peste un an, doi, trei, patru, cinci. Contează mai mult subiectul în cinema şi mai puţin unde se filmează acesta. Nu cred că trebuie să facem o tradiţie prin a merge în „partea ailaltă“ şi a filma. Poţi face asta la fel de bine şi la Bucureşti. Contează nu numai ce spui, ci şi cum spui.
 

Răgaz înainte de zbor

Cu un scenariu scris de Corneliu Porumboiu şi adaptat de către Igor Cobileanski pentru spaţiul basarabean, „La limita de jos a cerului“ spune povestea lui Viorel (Igor Babiac), un traficant mărunt de droguri, care trăieşte într-un orăşel uitat de lume din Republica Moldova. Cel mai bun prieten al său, Gâscă (Sergiu Voloc), îl târăşte după el în visul lui nebun de a zbura cu un deltaplan stricat. Mama îl bate mereu la cap să îşi găsească un serviciu, iar femeia de care se îndrăgosteşte (Ela Ionescu) urmează să plece cu iubitul, atunci când acesta va ieşi din arest preventiv. Viorel este însă nemulţumit de făgaşul pe care merge destinul său şi, din dorinţa de a-şi schimba viaţa în bine, face câteva alegeri, nu întotdeauna ghidate de moralitate, doar pentru a-şi salva pielea.

Actor, realizator TV şi regizor

Numele: Igor Cobileanski
Data şi locul naşterii: 24 februarie 1974, Comrat, Republica Moldova
Starea civilă: căsătorit, un copil
Studiile şi cariera:
A debutat ca actor în rol principal, în 1988, la studioul „Moldova-Film“, în pelicula „Durerea“, regizată de Emil Loteanu.
A urmat cursurile Facultăţii de Regie Film şi TV, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC), din 1991 şi până în 1995.
După absolvirea facultăţii s-a întors în Republica Moldova, unde a fost angajat ca prezentator la Catalan TV, între 1997 şi 2001. A prezentat matinalul „Teledinamic“ şi emisiunea „Extrem – XT“, pe care a şi regizat-o.
A semnat regia pentru documentarul „Murind pentru Madrid“, scurtmetrajele „Saşa, Grişa şi Ion“, „Când se stinge lumina“, „Plictis şi inspiraţie“, filmul de televiune „Tache“ şi lungmetrajul „La limita de jos a cerului“.
Locuieşte în: Chişinău, Republica Moldova