Horia Andreescu a dirijat, la Ateneu, capodopere de Haydn, Mozart şi Beethoven
0
Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu", dirijată de Horia Andreescu, a susţinut, în ultima săptămână, din luna aprilie un concert cu un program extraordinar, cu lucrări de Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven.
În program, joi, 27 aprilie, şi vineri, 28 aprilie, au fost lucrările "Simfonia nr. 60, în do major, Hob. I:60", de Joseph Haydn, "Concertone pentru două viori şi orchestră, în do major, KV 190", de Wolfgang Amadeus Mozart, "Simfonia nr. 2, în re major, op. 36", de Ludwig van Beethoven.
Solişti au fost violoniştii: Bujor Prelipcean şi Şerban Mereuţă
Dirijorul Horia Andreescu a comentat, pentru "Adevarul", programul-eveniment din repertoriul Filarmonicii "George Enescu": "E un program necesar pentru public, dar şi pentru instrumentişti, se cântă destul de rar un astfel de program în zona noastră. În zona vestică există foarte multe orchestre sau asambluri specializate acest tip de repertoriu de clasic timpuriu. Simfonia nr. 60, în do major, Hob. I:60, de Joseph Haydn, am mai făcut-o la Radio, cu ani în urmă, cu Orchestra de Cameră. Partitura a fost cumpărată atunci de la o editură special pentru că am programat acel concert. Nu exista în ţară. La fel, Concertone pentru două viori de Mozart s-a cântat în România, dar extrem de rar. Simfonia nr. 2 de Beethoven este şi ea puţin cântată. Asta înseamnă o anumită disponibilitate, un fel de a gândi, un anumit fel de a articula, o anumită atmosferă care este comună acestor trei compozitori clasici, fiecare diferit de unul faţă de altul. Asta se simte, se aude imediat, deşi toţi trei au ceva comun în aceste lucrări: au acea bucurie a vieţii, inspiraţia, firescul inteligenţei, umorul. În muzica lui Beethoven, au loc ambuteaje specifice creaţiei, în care apar explozii, apoi, surprinzător, momente de linişte, care alternează cu primele momente expolozive".
"E un prilej de comunicare întru bine şi întru a fi unii cu alţii, zâmbindu-ne şi bucurându-ne împreună, cum nu găseşti mai târziu la compozitorii romantici decât foarte rar. Sunt o mulţime de detalii, de accente neaşteptate, există o mulţime de sensuri şi de dialoguri între instrumentele orchestrei în aceste trei lucrări, care îţi dau o stare de bine. Este un anumit tip de muzică pe care orchestrele mari, axate pe repertoriul romantic, modern, post-modern, îl abordează mai rar, dar asta nu înseamnă că nu este necesar, a punctat maestrul Andreescu.
"În acest program este un fel de articulaţie, de a gândi muzica în primul rând, de a şti cum să realizezi specificitatea acelei emoţii printr-un anume fel de a ţine arcuşul, de a emite sunetul, de a şti cum să-l legi de ceea ce urmează, de a şti cum să-l dozezi pentru a obţine o anumită combinaţie. Trebuie să ştii cum să te întorci de la acea combinaţie la un punct minim, lucru care evoluează mai târziu în perioada romantică, atingând zona particularului, zona sensibilului. Ori la clasici, simţi că muzica lor cuprinde un bine, pentru toţi cei ce fac muzică şi pe toţi cei care ascultă acea muzică. Deci se creează acea comuniune întru bine", a subliniat Horia Andreescu.
Simfonia nr. 2, în re major, op. 36, de Beethoven
Text de Octavia Anahid-Dinulescu
Faptul că Beethoven ocupă un loc nedisputat în panteonul muzicii este indiscutabil. Contemporan cu ceilalţi doi clasici vienezi (Haydn şi Mozart), alături de care formează o triadă dintre cele mai consacrate în istoria muzicii şi a stilurilor muzicale, Beethoven este, totodată, foarte apropiat din punct de vedere cronologic şi de primii romantici: Carl Maria von Weber moare în 1826, un an înainte de Beethoven, iar Franz Schubert în 1828. Ceea ce i-a asigurat lui Beethoven o poziţie singulară este realizarea de a duce formele şi genurile clasice (sonata, simfonia, cvartetul) la apogeu, unde amploarea şi stabilitatea construcţiei sunt perfect echilibrate de conţinutul estetic. Dacă privim doar evoluţia simfoniei clasice, se poate observa cu uşurinţă că pe traseul parcurs de la tatonarea şi definirea genului în sine până la stadiul de deplină maturitate au fost necesare din ce în ce mai puţine creaţii finite: Haydn a compus 104 simfonii, Mozart - 41, iar Beethoven - 9. Romanticii care vor prelua arhitecturile sonore beethoveniene, clasice; se vor îndrepta, însă, către o supradimensionare a încărcăturii semantice, care tinde, astfel, să exceadă forma. Într-o timpurie perioadă de creaţie, Beethoven a fost influenţat în mod semnificativ de modelele clasice, aşa cum se desprind ele de la Haydn şi Mozart; este cazul primelor două concerte pentru pian şi orchestră, al primelor două simfonii, al cvartetelor op. 18, al primelor sonate pentru pian. A doua perioadă de creaţie beethoveniană, ce poartă ca trăsătură distinctivă amprenta eroică, inconfundabilă în semantica beethoveniană, cuprinde lucrări de maturitate precum concertele pentru pian cu numerele 3, 4 şi 5, simfoniile de la a treia până la a opta, opera Fidelio etc. Este o etapă în care sunt prefigurate anumite elemente de limbaj şi de expresie tipic romantice, care anunţă noi deschideri stilistice pe care le va urma istoria muzicii. Din ultima perioadă, cea a esenţializarilor, fac parte cele mai inedite şi mai cutezătoare compoziţii: Simfonia nr. 9, ultimele cvartete, ultimele sonate pentru pian, Missa Solemnis, lucrări care parcă încearcă să transgreseze limitele stilului şi să abstractizeze mesajul muzical până la esenţe.
Născut la Bonn, Ludwig van Beethoven primeşte primele lectii de muzică de la tatăl său şi curând, în 1778, odată cu prima apariţie în public, la Köln, îşi statuează virtuţile de copil minune. Apoi, sub îndrumarea lui Gottlob Neefe, va publica Variatiunile în do minor pentru pian, WoO 63. O primă călătorie la Viena, epicentrul cultural şi muzical al epocii, în 1787, va fi urmată, cinci ani mai târziu, de reîntoarcerea şi stabilirea tânărului compozitor în capitala austriacă. Aici va compune cea mai mare parte a operei sale, într-un mediu cultural fecund şi bogat, şi tot aici va beneficia de statutul de compozitor independent, inedit pentru acea vreme, favorizat de binefăcătorii săi care i-au acordat o finanţare anuală cu singura condiţie de a nu părăsi Viena, lăsându-i total libere opţiunile de creaţie. Îl va cunoaşte pe Goethe, dar şi pe Liszt, pe atunci în vârstă de 11 ani, cel care va realiza transcrieri pentru a aduce în repertoriul pianistic cele nouă simfonii.
Simfonia nr. 2, în re major, op. 36 are alura unui zâmbet schiţat în vremuri sumbre. Compusă în 1802, îl găseşte pe Beethoven marcat de tulburătoarea constatare că auzul său se degradează ireversibil. Va fi interpretată pentru prima dată la Viena, într-un concert datat 5 aprilie 1803 şi aflat sub bagheta compozitorului, alături de alte două prime audiţii: Concertul pentru pian nr. 3 şi oratoriul Cristos pe muntele măslinilor.
Simfonia lui Beethoven porneşte de la ansamblul orchestral instituit de Haydn - perechi de suflători de lemn, corni, trompete, timpani şi coarde - şi cele patru mişcări tipice, prima având o introducere lentă iar finalul în formă de rondo. Şi totuşi, Beethoven face un pas înainte. Introducerea părţii întâi aduce de la bun început o nouă respiraţie, un alt fel de spaţialitate ce cuprinde trasee armonice curajoase şi o diversitate expresivă de la lirism resemnat până izbucniri în unison ce trimit cu gândul la Simfonia nr. 9. Suspansul acumulat în introducerea lentă va fi transmutat într-o mişcare rapidă, de o extraordinară vervă, plină de spirit, de inocenţă dar şi de impredictibilitate. În partea a doua, Larghetto, Beethoven se exprimă cu eleganţă şi cu o graţie rară în creaţia sa, dublate de o dulce sobrietate. Partea a treia este un scherzo; dacă în prima simfonie, Beethoven încă mai foloseşte modelul predecesorilor, anume de a utiliza genul de menuet (creând însă un menuet atât de rapid şi de consistent, încât chiar din prima simfonie, el anticipează transformarea sa în scherzoul simfonic), aici, în Simfonia nr. 2 compozitorul afirmă această schimbare cu toată vehemenţa. Este un moment hotărâtor, nu doar pentru creaţia beethoveniană, ci pentru evoluţia istorică a simfonismului, când menuetul cu alura sa salonardă este înlocuit cu scherzo, un gen impregnat de intensitatea şi de profunzimea exprimării simfonice. Finalul debutează cu un gest muzical de o captivantă imprudenţă; într-o manieră care ulterior va fi recunoscută drept caracteristic beethoveniană, poate că muzica explozivă a acestei părţi a patra nu a fost apreciată astfel de publicul contemporan. Şocant şi impredictibil pentru ascultătorii primei audiţii, peste timp acest final de simfonie a putut fi receptat într-un mod asemănător unui scherzo, dar în măsură binară, mai voios şi mai picant.
Doar parţial satisfăcut de lucrările sale de până atunci, Beethoven anunţă un nou drum. Următoarea simfonie, „Eroica”, va consitui o revoluţie în toată regula; de aceea, Simfonia nr. 2 pare a fi o revoluţie în interiorul stilului convenţional al muzicii de sfârşit de secol XVIII. (Text din caietul program al Filarmonicii "George Enescu")
Horia Andreescu, directorul artistic al Filarmonicii "George Enescu"
Horia Andreescu este astăzi dirijor principal al Filarmonicii „George Enescu”. Fondator al orchestrei de cameră „Virtuozii” din Bucureşti, profesor asociat al Universităţii Nationale de Muzică Bucureşti, Horia Andreescu a fost mulţi ani director artistic şi dirijor şef al Orchestrelor şi Corurilor Radio.
Dacă asculţi Eroica, Simfonia nr. 3 de Enescu, simfonii şi misse de Haydn, Chain 1 şi Chain 2 de Lutoslawski sau Simfonia nr. 6 de Mahler, constaţi cât de largi sunt disponibilităţile artistice ale lui Horia Andreescu. Constaţi cu câtă ardoare caută adevărul unei muzici şi cum ajunge la acesta, prin vigoarea talentului său, prin fertila sa imaginaţie, prin ştiintă şi curaj. Da, are curajul să atace viu şi proaspăt, prin propria sa trăire muzicală, chiar şi aşa-numitele şlagăre ale repertoriului universal.
Studiile sale la Universitatea de Muzică din Bucureşti (compoziţie şi dirijat cu profesori excepţionali), la Academia de Muzică de la Viena (cu Hans Swarowski şi Karl Österreicher), precum şi cursurile cu Sergiu Celibidache sunt o bază solidă a devenirii sale dirijorale.
Din colaborările lui Horia Andreescu cu orchestre din România şi străinătate - mai cu seamă din Germania, unde numără 13 ani de „dirijor oaspete permanent” la Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, 10 ani cu aceeaşi funcţie la Dresdner Philharmonie şi 11 de ani la Staatskapelle Schwerin -, există peste 60 de înregistrări pe piaţa discografică, dintre care 16 cu orchestre din Europa. Iată câteva din cele mai recente: un CD realizat cu Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, editat la „CPO” în 2007; altul înregistrat la Westdeutscher Rundfunk Köln (creaţii ale compozitorului Pascal Bentoiu), editat în 2004 la „Hastedt”; un CD editat in 2008 la „Electrecord” cu lucrări de Dvorak şi Musorgski-Funtek, înregistrate cu Netherlands Radio Philharmonic Orchestra, în 2009 Oratoriul Bizantin de Paşti de Paul Constantinescu, la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio, editat de Casa Radio şi în 2010, lucrări de Wilhelm Georg Berger cu Orchestra Simfonică Radio Berlin, din nou pentru firma „CPO”.
Integrala Enescu (8 CD-uri), editată de „Electrecord” şi „Olympia” - Londra şi bine difuzată, contribuie consistent la cunoaşterea, de la Tokio până la New York, a acestui mare compozitor.
Colaborarea dirijorului Horia Andreescu cu multe alte orchestre, de pildă London Symphony Orchestra, Wiener Symphoniker, Royal Philharmonic Orchestra, filarmonicile din Amsterdam, Stuttgart, orchestrele simfonice din Ierusalim, Nagoya, BBC Scottish, orchestrele radio din Madrid, Leipzig, precum şi turneele individuale sau cu Orchestra Natională Radio şi Filarmonica „George Enescu” la festivaluri ca Wiener Festwochen, Wien Modern, Dresdner Festspiele, Europa Musicale München şi, fireşte, Festivalul Internaţional „George Enescu” de la Bucureşti rotunjesc succinta prezentare a acestui dirijor.
Se încarcă comentariile...
