CRONICĂ Educaţie, dragoste şi lacrimi. „120 BPM/bătăi pe minut”, filmul care l-a făcut pe Almodovar să izbucnească în plâns VIDEO

CRONICĂ Educaţie, dragoste şi lacrimi. „120 BPM/bătăi pe minut”, filmul care l-a făcut pe Almodovar să izbucnească în plâns VIDEO

Nahuel Pérez Biscayart, în „120 BPM/ bătăi pe minut”

Filmul „120 BPM/bătăi pe minut”, propunerea Franţei pentru premiile Oscar 2018, în regia lui Robin Campillo, spune povestea unei lupte febrile pentru trezirea membrilor societăţii cu privire la problemele grave care o înconjoară, în cazul de faţă SIDA.

Ştiri pe aceeaşi temă

„120 BPM/bătăi pe minut” este un film despre suferinţă, intimitate şi toleranţă faţă de lucruri care ar putea fi greu de digerat uneori. De fapt, Campillo arată una dintre cele mai mari hibe pe care societatea le are când vine vorba de înţelegerea conceptului de toleranţă, anume că aceasta presupune înţelegerea şi, poate şi empatia, faţă de lucruri cu care nu suntem neapărat de acord.
Acţiunea filmului  se petrece în Franţa anilor '90 şi se concentrează pe acţiunile organizaţiei civice ACT UP, considerată una dintre precursoarele mişcărilor civice de după anii 2000 care au condus în final la obţinerea unor drepturi fundamentale pentru diferite grupuri de minorităţi – de la cele sexuale la cele civice.
În această perioadă, SIDA făcea numărate victime de mai bine de 10 ani, iar activiştii de la ACT-UP Paris şi-au intensificat acţiunile pentru a trage un semnal de alarmă. 
 

Educaţie şi lacrimi 

O combinaţie între documentar şi film artistic, „120 BPM/ bătăi pe minut” mai întâi informează spectatorul, îi aduce un aflux de date statistice şi medicale legate de boală, iar mai apoi, îl bulversează până la lacrimi printr-o poveste dintre doi bărbaţi care se îndragostesc, unul dintre ei aflat într-un stadiu avansat al bolii. 
Prin prezentarea întâlnirilor săptămânale ale membrilor de la ACT UP, filmul arată cât de multă organizare şi respect pot apărea adunând laolaltă nişte oameni care, deşi extrem de diferiţi, sunt uniţi de un scop comun puternic, în acest caz, lupta pentru viaţă- nu neapărat a lor, pentru că unii sunt conştienţi de cât de aproape le e sfârşitul, ci pentru alţii. 
De la proteste spontane în incintele liceelor pentru scurte lecţii de educaţie sexuală, la pătrunderi în companii farmaceutice pentru a împroşca cu sânge fals pereţii şi până la dansuri în stradă, urmate de aşezarea pe jos ca şi cum ar fi cadavre, ACT UP alege să nu sufere în tăcere, ci să strige din toţi rărunchii că statul trebuie să se implice pentru a proteja viaţa cetăţenilor săi. 


(foto: newnownext.com)
 

Dragoste în vremea epidemiei

Paralel, spectatorului îi este înfăţişată povestea de dragoste care se înfiripă între Nathan (Arnaud Valois), unul dintre nou-veniţii în grup, şi Sean (Nahuel Pérez Biscayart), unul dintre cei mai implicaţi membri. În ciuda faptului că este măcinat de boală, acesta din urmă este plin de viaţă, este vocal şi se luptă din răsputeri pentru dreptatea celor „umiliţi şi obidiţi”, de la homosexuali, la prostituate, la toxicomani. 
Ajunşi la un liceu unde împart prezervative, o elevă le spune dezgustată celor doi că nu are nevoie pentru că e imposibil să ia „boala homosexualilor”. Rămânând fără replică în faţa unei asemenea ignoranţe, Sean decide să o dezguste şi mai mult, sărutându-l pe Nathan şi făcând astfel primul pas spre o relaţie sortită de la bun început nefericirii.

Biscayart şi Valois (foto: sus) fac un tandem incredibil, aducând pe ecrane o relaţie desfigurată de durere care trezeşte un sentiment de ciudă din cauza intuiţiei că nu va fi niciun „happy-end”. 
În ultima parte a filmului, în prim-plan apare suferinţa lui Sean care, gradual, se transformă într-o umbră. Prin jocul lui Biscayart, filmul loveşte drept în punctul cel mai fragil al omului care îl priveşte, atât de puternic încât chiar şi un homofob ar fi zguduit- pentru că este vorba de suferinţa unui om. 
Despre asta este vorba, despre faptul că nu poţi urî un om pentru că nu iubeşte ce iubeşti şi tu, nu poţi să îi doreşti suferinţă şi nu poţi să îl decazi din calitatea sa de fiinţă umană doar pentru că nu are acelaşi parcurs ca tine. Fundamental rămâne că, în anumite contexte, precum cel al unor boli incurabile, suferim la fel şi murim la fel, singuri şi neconsolaţi.
După moartea personajului lui Biscayart, se pune accentul pe jocul lui Valois, pe felul în care suferă pentru cel pe care îl iubise fără nicio speranţă, pe cel pentru care cumpărase, cu ajutorul părinţilor, un apartament, pentru cel pentru care dormea pe podea pentru a nu îl lăsa singur în ultimele clipe. 
 

Activist şi după moarte 

Filmul este simetric, încheindu-se, aşa cum a început, cu un alt protest spontan, dar cu o imagine mult mai puternică. Prietenii lui Sean de la ACT UP, îi informează mama, o persoană plină de gingăşie chiar şi în clipele cele mai dureroase pe care le poate trăi o mamă, că acesta şi-a dorit o înmormântare politică. 
O parte din cenuşa unuia dintre cei mai implicaţi membrii ai organizaţiei este aruncată la un eveniment, în invitaţi şi peste mâncarea adusă pentru a fi servită de către aceştia. 
Până acolo însă, este scena în care Max, un amic de-al lui Sean şi mama lui îi îmbracă corpul, scenă bazată pe experienţa reală a regizorului care a mărturisit: „mi-am îmbrăcat un prieten care murise”. 
„120 BPM/bătăi pe minut” este un film controversat, dat fiind că este despre unul dintre subiectele tabuu ale societăţii, dar incontestabil, este un film inconfortabil, care zdruncină şi care spune povestea unor eroi proscrişi. Eroi i-a numit pe aceşti oameni şi celebrul regizor spaniol Pedro Almodovar care, după ce a văzut filmul, a izbucnit în lacrimi, explicând că n-ar fi putut să iubească mai mult filmul lui Campillo care „a spus o poveste cu eroi adevăraţi care au salvat multe vieţi”, după cum a scris theplaylist.com. 


Filmul „120 BPM/bătăi pe minut” va putea fi vizionat în avanpremieră la Oscar Weekend, eveniment care va avea loc în perioada 19-21 ianuarie, la Cinema Elvire Popesco, din Bucureşti
.
În fiecare an, Oscar Weekend prezintă în Bucureşti o selecţie a filmelor propuse sau nominalizate la premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Selecţia de anul acesta cuprinde unele dintre cele mai aclamate filme europene din 2017, atât în festivalurile internaţionale (Cannes, Berlin) cât şi în presă şi în rândul publicului, ca Loveless, regia Andrei Zvyagintsev (Rusia), 120 BPM/bătăi pe minut, regia Robin Campillo (Franţa), Happy End, regia Michael Haneke (Austria), Fixeur, de Andrei Sitaru (România) sau On Body and Soul, de Ildiko Enyedi (Ungaria).

 
 
 
citeste totul despre: