Corul Sinicika, „sirenele“ lui Patzaichin de la Mila 23

18 gospodine din satul natal al sportivului Ivan Patzaichin repun la locul lor frumoasele cântece ale unei comunităţi pe cale de dispariţie. „Weekend Adevărul“ vă prezintă „meşterii“ dulcelui grai lipovenesc.

Nicio zi de marţi nu le-a promis trecătorilor de pe străzile principale din centrul Bucureştiului să corupă motonia cu mai mult de un accident ori cu un banal protest. Dar în această marţi, 24 septembrie 2013, cei care se opreau pentru câteva clipe în faţa magazinului „Eva – Design Românesc“, unde Ivan Patzaichin inaugura „instalaţia artistică Urban Delta“, cădeau pradă iremediabil cântecului a 10 sirene încorsetate în haine de lipovence şi acompaniate cald de harmoşca (acordeonul) unui bărbat îmbrăcat în roşu aprins. Ce se întâmplase?

Pe această stradă cu şapte benzi de circulaţie, caldarâmuri bolnave şi parcări improvizate, acostase corul Sinicika din Mila 23, satul natal al lui Ivan Patzaichin. Şi uite-aşa, dirijat doar de entuziasm, corul Sinicika a îngheţat, pentru câteva clipe, circulaţia pe trotuarul aglomerat, lăsându-i pe oameni să se întrebe cine sunt aceste femei, cine este acest mândru purtător de mustaţă şi ce caută ei aici, urcaţi într-o lotcă, să tulbure claxoanele frământaţilor participanţi la trafic?

Nuvela rurală a lui Vladimir Suhov
Povestea asta are ceva dintr-o nuvelă rurală despre supravieţuire: acum vreo 8 ani, nu tare demult, dar orişicât, când nimeni nu anunţa pe reţelele sociale că a pus mâna pe trei caraşi în Delta Dunării, Vladimir Suhov, un cetăţean particular din localitatea Mila 23, a pornit, de unul singur, pe uliţele satului. S-a dus din poartă în poartă, să-i anunţe pe consăteni că el nu vrea ca aceştia să uite de unde-au plecat, să-şi uite frumoasele datini ale comunităţii, deci identitatea.

Dacă a fost doar un gând romanţat, iar domnul Vladimir îndrăgea tradiţiile lipoveneşti, dar şi femeile frumoase din sat, nimeni nu poate şti. Un lucru a fost însă confirmat: cetăţeanul Vladimir Suhov mergea şi le spunea femeilor care roboteau prin gospodărie: „Vreau să înfiinţez în satul ăsta – şi să rămână! – un cor, să cânte cântecele noastre! Vreţi să participaţi?“.

E adevărat, în Mila 23 locuiesc, în mare parte, ruşi lipoveni, cu ochii albaştri şi spatele zdravăn, bătrânii se răresc şi n-are cine să le mai înveţe copiii cum să se uite-n oglindă. În aceste condiţii, splendidele obiceiuri ale acestei comunităţi veche de mai bine de 300 de ani ameninţau să înceapă regretabilul, dar naturalul proces de dispariţie şi, în cele din urmă, nu ar mai fi rămas decât în cărţi. Pesemne că Suhov n-a vrut să se petreacă una ca asta şi a luat atitudine. Dar nu obliga pe nimeni, cine voia la cor mergea şi cu asta, basta.

Culesul
Elena Munteanu (48 de ani) s-a dus: „Cine-a auzit şi-a vrut a venit singurică. Ne-am adunat câteva femei într-o cherhana, ne-am sfătuit cum să pornim, trebuia să culegem cântece, pentru că tineretul n-avea de unde le şti, le-am prelucrat, le-am învăţat, n-aveam instrumentist, era doar unul, bătrân, săracul, dar l-am găsit pe Pavel. Apoi am întrebat prin sat, am întrebat şi la cei care-au plecat din sat şi sunt mai în vârstă, de la Galaţi, de la Tulcea, dar tot lipoveni, i-am întrebat de melodii vechi şi-am strâns în repertoriu 300 şi ceva de cântece. Avem o doamnă de 70 de ani, foarte activă, care le ştie pe toate!“. Repetiţiile – seminarii de cântec lipovenesc – se ţineau în aceeaşi cherhana.

Pavel, „instrumentul principal“, cum îl alintă Elena Munteanu spre amuzamentul, dar şi aprobarea celorlalte doamne, ştia să cânte la harmoşcă, dar nu mai cântase de la 12 ani, iar acum făcuse deja 42. Zice c-avea ureche şi, într-un an, până s-a acomodat cu cântecul, cu instrumentul, cu grupul, cu repetiţiile, a învăţat cum să mângâie acordeonul. Şi-l atinge acum numai acolo unde e bine.

O familie cu 18 femei şi un acordeon
Acum, selecţia melodiilor este făcută cu atenţie, oamenii cântă în funcţie de mediul în care se află şi de dispoziţia ascultătorilor. Spre exemplu, pe străzile din Bucureşti au chiuit şi-au fost fericite, au zis allegro şi-au ales ritm care fură zâmbete.

Alteori, ştiu să cânte la ureche tot amarul din viaţa asta. „Sunt foarte multe melodii, dar alea mai lente, mai triste, mai de viaţă, mai de nu-ştiu-ce, alea sunt numai pentru cine înţelege. Cine-nţelege cuvintele şi sensul melodiei, ăluia-i place. Altfel e prea monotonă, lentă“, lămureşte tot Natalia Gherasim (50 de ani).

„Preparate numai din peşte“
În ultimii 8 ani, grupul Sinicika a venit la festivaluri de minorităţi, a fost prezent din doi în doi ani la festivalul interetnic, reprezentând comunitatea de ruşi lipoveni, dar le-a cântat şi în Mila 23 turiştilor care vin la pensiuni şi consătenilor.

Totuşi, rigoarea ne obligă să spunem că acest cor nu este doar aşa, o înţelegere pseudocontractuală, cu responsabilităţi şi drepturi. Oamenii aceştia sunt ca o mare familie – nu-i o metaforă, în Sinicika sunt mame şi fiice, sunt cumnate şi surori, chiar o fostă soţie şi fost bărbat, alături de fiica lor! În total, 18 femei frumoase – mândri trebuie să fie bărbaţii lor şi acri trebuie să fie foştii lor bărbaţi când le văd. 18 femei, alături de „instrumentul“ lor, Pavel Buhaev, acordeonist.

Şi nu numai la cântat se pricep femeile astea: „Am reprezentat cu mândrie satul nostru, am dus mai departe numele «Mila 23», fie prin folclor, fie prin gastronomie. Trei ani la rând am luat locul I la concursuri de gastronomie, preparate numai din peşte. Pe unde participăm, suntem fruntea“, se laudă Elena Munteanu şi are dreptate să se laude, pentru că în istoriografia comunităţii lor nu a fost consemnată vreo întâmplare cu o gospodină lipoveancă din Mila 23 care să nu fi ştiut să gătească.

Din câştigurile obţinute în bucătărie, femeile şi-au făcut haine de scenă, să arate exact cum se îmbrăcau lipovencele la sărbătoare. Au adunat modele de la bătrâni, şi-au cusut rubaşca (cămaşă), subca (fustă lungă), zapanul (şorţ), şi-au luat ciulchii (ciorapi), caseacul (basma) şi kicika (bonetă) şi-acum parcă le stă mai bine până şi roşul natural din obraji. „Noi avem rolul de a păstra cultura şi tradiţia ruşilor lipoveni. Avem şi copii pe care-i pregătim să ducă mai departe. Dacă am început-o de 8 ani, zic s-o mai ducem încă 80!“, zice Lucica Buhaev (40 de ani) şi parc-ar vrea şi ea să mai rămână vreo opt decenii în cor.

Pescar toată săptămâna, cântăreţ duminica

Pavel Buhaev, acordeonistul grupului, este de meserie pescar, iar cele 18 doamne şi domnişoare care-l înconjoară pe scenă se ocupă de gospodăriile şi de pensiunile din Mila 23. Duminica, în sat, nu mai contează cine are pensiunea mai frumoasă şi cui i-au trecut pragul mai mulţi turişti, pentru că duminica este destinată programului artistic al corului Sinicika.

„Repetăm într-un cămin acum, aşa paradit cum e. Dar nu există niciun fel de problemă pentru noi. Dacă nu ne place, suntem liberi să plecăm, nu ne obligă nimeni, nu suntem angajaţi, e grup particular. Dar uite că de 8 ani oamenii vin la noi, nu pleacă“, spune Pavel Buhaev.

I se simte în glas acea siguranţă de sine pe care o pot avea numai purtătorii unei mustăţi dese, negre ca pana corbului. Are ochii mici, bătuţi de vânt, iar cei 50 de ani doar acolo, în jurul ochilor, i se citesc, că balta nu te lasă să-mbătrâneşti. E tăcut, reţinut şi parcă i se potriveşte perfect imaginea asta de ruslan melancolic, dar viguros. E bărbat bine acordeonistul, ce să mai!, cu spatele trudit şi privire pătrunzătoare, s-ar fi bătut designerii de calendare nouăzeciste să pună mâna pe el şi pe cămaşa lui roşie.

Şi, după 8 ani petrecuţi între 18 femei, fiecare cu ale ei, bărbatul are răbdare să vorbească despre orice. Nu ascunde că, în urmă cu 14 ani, una dintre aceste femei a fost soţia sa şi că fiica lor tot la Sinicika a învăţat să cânte. O mai are aici şi pe soră, soţia n-a vrut, ea îşi vede de ale ei.

Cât nu e la repetiţii, adică în zilele lucrătoare din săptămână, se ocupă cu creşterea animalelor ori cu pescuitul. Ştie canalele Dunării şi insulele dintre ele cum îşi ştie liniile palmei muncite, cu bătături. De pensiune are grijă femeia lui.

Pentru amatorii cu undiţe în podul casei: „Vara nu e bună de pescuit, că la 30-40 de grade se-ascunde şi peştele. Se prinde bine acum, în septembrie, octombrie, iar carasul e baza, dacă dispare carasul, nu mai e nimic. Apoi aşteptăm să se dezgheţe apele. Pescuitul la copcă e mai puţin admis. Şi, dacă-ngheaţă apa, nu mai poţi ajunge la destinaţie“.

Bărbatul spune că sătenii din Mila 23 primesc pe toată lumea în casa lor şi au grijă cum se cuvine de oaspete, dar şi orăşenii să aibă gust pentru rustic, pentru frumos! „E mai căutat confortul acum, modernul. Nu mai vrea nimeni baia lipovenească. Şi la noi, la Mila, au apărut pensiuni cu etaje, cu beton. Nu zic că nu e bine, că n-avem încotro, dar tot mai frumos e să vezi ceva tradiţional, să mănânci mâncare făcută ca pe vremuri şi s-asculţi un cântec vechi“, vorbeşte bărbatul.

Cine sunt, de unde vin şi ce fac ruşii lipoveni

Exodul ruşilor staroveri (lipoveni) a apărut la finalul secolui al XVII-lea, ca urmare a unei sciziuni a clericilor Bisericii Ruse. Aceştia s-au aşezat în special în Basarabia, Bucovina şi Dobrogea, iar prima atestare documentară este făcută în 1742, într-o petiţie adresată domnului Moldovei de lipovenii din satul Socolinţi (astăzi, satul se numeşte Lipoveni), din judeţul Suceava.

Comunitatea a fost asimilată rapid în societatea românească datorita ataşamentului necondiţionat faţă de credinţa moştenită de la strămoşi, ritualurile şi obiceiurile populare încadrându-se în învăţătura şi morala creştină. Ruşii lipoveni erau uşor de recunoscut pe uliţele din România: înalţi, spătoşi, cu bărbi lungi şi sprâncene de culoarea spicului de grâu, sub care priveau atent ochi albaştri şi reci. Femeile erau vânjoase, rumene, dichisite în fuste viu colorate şi împodobite cu baticuri de sub care ieşeau cozi groase şi lungi.

Pentru cel mai mare păcat, omul va plăti, uneori chiar în timpul vieţii – aşa şi societatea, chiar şi poporul. Şi tot ce s-a întâmplat cu Rusia, cu biserica, de la Petru şi până la Rasputin, nu este oare pedeapsa pentru staroveri? Alexandr Soljeniţîn scriitor rus

În România antebelică, lipovenii mergeau în zilele de iarmaroc cu căruţele încărcate cu coşuri împletite din tei, ducând mere, fructe uscate şi afumate, verdeţuri proaspete. Iar după spargerea târgului, căruţele trăgeau la o cârciumioară, unde bărbaţii se linişteau cu un pahar de vin, sub privirea tăcută a femeilor.

Uneori, se spune, se auzea din crâşmă un început de cântec, prelung şi trist, în care se jelea soarta unui confrate. În perioada dictaturilor secolului XX, lipovenilor li s-au aplicat tratamente ce au lovit înseşi bazele existenţei lor etnice şi religioase. Spre exemplu, în timpul regimului comunist, politica oficială de asimilare a minorităţilor a dus la scăderea dramatică a ponderii utilizării limbii materne.

După Revoluţie, au fost organizate mai multe comunităţi etnice în diferite zone ale României, cu scopul declarat de a revitaliza limba maternă, credinţa ortodoxă de rit vechi şi cultura proprie. Astfel, slujbele religioase sunt oficiate în slavonă, cărţile vechi de cult sunt scrise cu litere chirile, se foloseşte calendarul iulian, iar sărbătorile se ţin cu sfinţenie. Semnul crucii e făcut cu două degete, reprezentând dubla ipostază a Mântuitorului, cea divină şi cea umană.

Pentru majoritatea ruşilor lipoveni, baia cu aburi are o semnificaţie sacră, pentru că sauna, în afară de curăţenia trupească, e considerată şi un leac universal împotriva bolilor. Astăzi, majoritatea ruşilor lipoveni din România se află în Dobrogea. Potrivit recensământului din 2011, numărul acestora nu depăşeşte 24.000.