Către veridicitate, fără provocări

          Am fost martorul unei seri în care ansamblurile Operei Naţionale Române Iaşi s-au dăruit cu exemplaritate spre a pune în pagină o producţie remarcabilă, ai cărei autori sunt Karel Drgáč (regia), Carlos Vilán (coregrafia), arh. Octavian Neculai (decor), Josef Jelínek (costume). O montare ultra-clasică, înfăţişată fără pretenţii de simbolistică sau esenţializări, fără provocări sau încercări de a supune spectatorul la introspecţii. Suntem la ani-lumină de excesele din „Regietheater” şi spectacolul a funcţionat îndeosebi prin modul în care a fost gândit şi realizat pentru prezentarea fără oprelişti a tramei.

Sunt frumos configurate piaţa din faţa manufacturii de ţigări, cârciuma lui Lillas Pastia, sunt spectaculoşi munţii cu pereţi drepţi à-la-Grand Canyon, pe care contrabandiştii urcă şi coboară acrobatic – realizare ieşită din comun a regizorului şi autorului decorurilor. În fine, piaţa din faţa arenei sevillane de corrida apare dintr-o dată, nemaifiind nevoie de pauză între actele III şi IV.

          Poate singura încercare a lui Drgáč de a inova cu orice preţ, de a surprinde, de a se dovedi original, a venit înaintea duetului final, când cortegiul funerar al mamei lui Don José a străbătut scena, după care eroul a revenit rapid pentru confruntarea decisivă cu Carmen. După comiterea omorului, s-a sinucis. Două găselniţe depărtate de Bizet, care puteau să lipsească.

Dinamică impresionantă, dansuri înfocate

          Dar marile virtuţi ale montării au venit din lucrul regizorului şi coregrafului cu cei care au populat platoul. Spectacolul are o rară vivacitate, o dinamică impresionantă, mişcarea scenică este continuă şi debordantă, ceea ce nu înseamnă că momentele lirice nu au avut poezia lor. Coriştii, inclusiv copiii, balerinii, figuranţii, au realizat tablouri colorate, expresive, de variate atitudini. Veridicitatea atmosferei a fost maximă, susţinută şi de costumele, autentice, diverse, aducătoare de strălucire prin cromatica lor, îndeosebi pentru focoasele spanioloaice.

          Este meritul managerului Operei Naţionale Române Iaşi, Beatrice Rancea, că a încredinţat conceptul şi regia de dans unui maestru internaţional, reputatul balerin şi coregraf madrilen de origine argentiniană Carlos Vilán. Artistul a adus parfumul autenticităţii mişcării de flamenco în actele al II-lea şi al IV-lea (căruia i-a fost adăugat în debut un fragment din cunoscuta Suită „Arlesiana” de Bizet). Inspirat de antractul orchestral dintre actele II şi III, a imaginat un sensibil şi potrivit duo liric, în cheie clasică.

Deosebiţi performeri au fost soliştii şi ansamblul de balet al teatrului ieşean. Câteva nume trebuie notate neapărat: Monica Ailiesei, Pamela Tănasă, Vlad Mărculescu, Dumitru Buzincu (actul secund), Monica Ailiesei şi Vlad Mărculescu (Adagio din antract), Mariya Lozanova şi Vlad Mărculescu („Arlesiana”).

Nu numai atât. În actul al doilea, Carlos Vilán a coborât în fosă pentru a o acompania la castaniete pe Carmencita, cu formidabilă virtuozitate, în Allegretto-ul pe care gitana îl cântă şi îl dansează pentru Don José.

O remarcabilă Carmen

          Mezzosoprana Ramona Zaharia a venit la Iaşi de la Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf, unde este solistă permanentă. Artista timişoreancă este o binecunoscută prezenţă şi a altor scene internaţionale. Conturul pe care l-a rezervat eroinei lui Bizet a fost remarcabil. Patina teatrelor europene s-a simţit cu putere în cânt şi interpretare.

          Cu timbru tulburător, consistent, de culoare întunecată în registrele central şi grav, strălucitoare în cel înalt, artista a condus discursul melodic către o personalizare „du chair et du sang” a arhetipalului personaj. A fost insinuantă în „Habanera” şi „Seguidilla”, autentică prin inflexiunile senzuale ale vocii în „Chanson bohème”, sumbră şi cu elocventă premoniţie în dificila – ca nuanţare în profunzime – arie a „cărţilor”, precum şi dramatică în confruntările cu Don José.

Ramona Zaharia a cântat cu panaş, acordând importanţă cuvântului, articulat cu pregnanţă şi sens, atât în cânt, cât şi în rostirea prozei, ca o autentică tragediană a scenei de teatru. Trebuie spus aici că dirijorul Cristian Oroşanu a ales o versiune cu recitative vorbite, reduse însă la strictul necesar pentru susţinerea derulării fluente a acţiunii.

          În scenă, Ramona Zaharia a expus un temperament ardent, năvalnic, o trăire intensă şi o expresivitate ce a detaliat amănunţit diversitatea de stări ale eroinei.

Alexandru Chiriac

Partenerii

          Interesant a fost debutul foarte tânărului bariton constănţean Alexandru Chiriac, absolvent al cursurilor de master la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, posesorul unuia dintre cele mai frumoase glasuri, nu numai în registrul său vocal, recent aureolat cu Premiul I şi Premiul Special MELOS la Concursul Internaţional de Canto Vox Artis. Sigur că rolul Escamillo a fost o încercare pentru prima sa prezenţă pe o scenă de operă. Viitorul său, cel puţin imediat, se îndreaptă către partituri belcantiste, în pregătirea celor romantice. Cea mai elocventă dovadă a fost lirismul fluid cu care a desenat fraza „Vrai! j’ai l’âme ravie...” etc. (actul al III-lea), plină de moliciune şi legato. Chiriac a fost degajat în scenă şi... abil mânuitor al capei de toreador.

          De la Timişoara au sosit tenorul Bogdan Zahariea (Don José) şi soprana Narcisa Brumar (Micaëla), cu prestaţii onorabile, demne de momente mai bune, graţie cunoscutului şi apreciatului lor potenţial artistic.

          Ca şi în alte spectacole, comprimarii Operei Naţionale Române Iaşi au fost la înălţime. Ordonând ca de obicei, îi numesc pe Cristina Grigoraş (Frasquita), Jean Kristof Bouton (Moralès), Florin Roman (Dancairo), Andrei Fermeşanu (Remendado), Daniela Burlacu (Mércédès), Daniel Pascariu (Zuniga).

Bunul concept muzical...

          ... s-a datorat şefului de orchestră Cristian Oroşanu, tălmăcitor ce a indus încă de la început atmosfera operei, printr-un Preludiu plin de exuberanţă şi tragic. Tempii au fost adecvat aleşi, în genere distilaţi. Au reprodus şi climaxul spaniol meridional, şi vraja ameţitoare a zicerilor subtile ale Carmencitei, şi gradualitatea agogicii în „Chanson bohème”, şi poetica nopţii din munţi, şi vârtejul îndrăcit al dansurilor. Ca să nu mai vorbesc de tensiunea momentelor dramatice. Într-un cuvânt, totul. Cu gestualitate economică, fără excese, Oroşanu a stăpânit instrumentiştii şi corurile, ostoind germenii de decalaj care, ce-i drept, au existat. Dar, din unghiul sonorităţilor ansamblurilor teatrului, fiind al cincilea spectacol, a ieşit în evidenţă pregătirea muzicală profesionistă şi serioasă.

În context, trebuie amintiţi Manuel Giugula (dirijorul corului) şi Raluca Zaharia (dirijoarea corului de copii).

          Spre a fi aplaudată, „Carmen” - noua producţie spectaculară a Operei Naţionale Române Iaşi - poate călători oriunde, peste graniţele judeţului, în Capitală şi peste graniţele României...