Când oamenii sunt câini. Cronica filmului lui Bogdan Mirică, prezentat la Cannes. Corespondenţă de Eugenia Vodă

Gheorghe Visu şi Dragoş Bucur, în filmul Câini, în regia lui Bogdan Mirică

Filmul românesc „Câini“, prezentat la Un Certain Regard, debutul în lungmetraj al regizorului Bogdan Mirică te urmăreşte, multe ore, după proiecţie.

Text de Eugenia Vodă

Corespondenţă de la Cannes

Filmul românesc Câini - prezentat la Un Certain Regard, debutul în lungmetraj al regizorului Bogdan Mirică (38 de ani) te urmăreşte şi la multe ore după proiecţie, ceea ce e o performanţă aici, la Cannes, unde te asaltează mereu alte imagini, alte universuri, alte poveşti şi alte bătăi la porţile gloriei.

De ce unele filme se decantează şi îţi rămân în memorie, în timp ce altele dispar instantaneu, iată un mister la care nimeni nu poate avea un răspuns. Misterul artei. 

Din  filmul lui Bogdan Mirică îţi rămân, de pildă, imaginea unei labe de picior uman, în bocanc, tăiată în dreptul gleznei, o ciozvârtă umană aşezată pe o farfurie şi studiată atent, cu (tot) tacâmul, de un poliţist de ţară, slab, rablagit, cu o tuse rău prevestitoare, jucat memorabil de Gheorghe Visu; sau imaginea unei ape de heleşteu deasupra căreia se ridică un cadavru mutilat, cadru la care închizi reflex ochii; sau imaginea cu ciocanul care face praf craniul unui şofer, din mers! Nu, nu e vorba de „un film românesc de actualitate“ (deşi imaginile s-ar încadra perfect la priorităţile jurnalelor noastre de actualităţi, cu care televiziunile autohtone îşi cadorisesc zilnic publicul).

Picturalitate de western

Regizorul declară că şi-a dorit să facă nu „un film de autor“, ci un „film de gen“, adică unul dintre acele filme care ţin de „cultura populară“, şi la care marele public să poată merge interesat strict de poveste, şi nu de numele regizorului. Genul ar fi acela al unui film poliţist „noir“, cu o picturalitate de western, plasat într-o lume a nimănui, undeva la graniţa României, spre Dunăre şi mare. Mai mult chiar decât imaginile violente, îţi rămân în memorie întinderile nesfârşite, galbene şi vălurite, de pământ (imaginea unui artist, Daniel Butică), imaginea unor drumuri bătătorite în pustie, care parcă nu duc nicăieri...
Aici, la marginea lumii,  pe o căldură toridă, a venit un „nepot de la Bucureşti“ (Dragoş Bucur), ca să preia şi să vândă rapid moştenirea bunicului, o suprafaţă uriaşă, de 550 de hectare, cu acte în regulă. Găseşte o casă dărăpănată, păzită de un câine lup rău, o căţea, pe care o cheamă, ni se spune, „Poliţia“ (la care toată sala a izbucnit în râs - pe orice meridian al globului e amuzant să se cheme un câine Poliţia!).

Lucrurile se complică brutal, nepotul realizează că bunicul fusese capul mafiei locale şi că acel teren era un vad obligatoriu pentru contrabandă, cu complicitatea tacită a minusculei  poliţii din sat.

Urmaşul bunicului la cârma răului, cel care face legea şi fărădelegea locului, e jucat de Vlad Ivanov, ca un descendent – fermecător – al lui Cain, cu o bonomie rece, cu un paradoxal autism convivial! „Câinii” din titlu, înţelegi văzând filmul, sunt oamenii, care se sfâşie între ei...

Stofă clasică

Regizorul construieşte totul cu o siguranţă a liniei şi cu o economie de mijloace demne de un Cezanne (apropo, remarcaţi, când o să vedeţi filmul, mărul care e aşezat pe nişte dosare, ca să nu le ia vântul, şi apoi, acelaşi măr – intact, după ce Doamna cu coasa a trecut –, în mâna unui poliţist înfometat, nehotărât dacă să mănânce sau nu corpul delict). Tot filmul, în austeritatea lui, e plin de fineţe şi de fineţuri, dialogul sună concentrat şi percutant, stofa filmului e una „clasică“. Mai mult chiar decât fraţii Coen sau decât Nuri Bilge Ceylan, sau decât alţi cineaşti contemporani ai noştri, ceva din adn-ul filmului mi l-a evocat pe clasicul Victor Iliu! („Iliu, who?!”, ar putea exclama intrigat un cronicar transoceanic, care a semnat un excelent articol despre film, în Variety).

Pentru mine rămâne o enigmă (promit să încerc să o rezolv) de unde au aceşti cronicari, de la câteva reviste americane care apar zilnic pe timpul festivalului, toate numele actorilor şi ale personajelor aferente, câtă vreme am remarcat că nici în catalogul festivalului, nici în caietulprogram al filmului nu apar menţionaţi, în distribuţie, decât trei actori! Deşi în film au roluri şi Teo Corban, şi Raluca Aprodu, şi Costel Caşcaval şi alţii! În acelaşi caiet-program, e pentru prima oară când văd, la o „lista tehnică“, montajul (de altfel ireproşabil, semnat Roxana Szel), trecut înaintea imaginii! Să fii selectat în cel mai mare festival de film al lumii şi să vii cu un program – chiar dacă pe hârtie lucioasă – incomplet şi spălăcit, care abia se poate citi, şi în care ordinea celor trei actori e alta decât cea din catalogul festivalului, mi se pare ceva de neînţeles! (mai ales că regizorul-scenarist, Bogdan Mirică, are o experienţă de câţiva ani buni în publicitate). În fine, mai bine un film bun cu un program prost, decât invers! 

„Dansatoarea“, în rochie albă de mătase, care face furori la Cannes

Tot la Un Certain Regard am mai văzut un film de debut, deci candidat la Camera d’or, ca şi Mirică, „Dansatoarea“, în regia unei franţuzoaice cu nume italian, Stéphanie Di Giusto. O biografie prea convenţională, a unei dansatoare de pe la 1900,  Loïe Fuller, venită din America să cucerească faima la Paris; o precursoare a „multimedialului“ de azi, pe nedrept uitată, care a inventat un dans propriu, într-o rochie albă, strălucitoare, imensă (250 de metri de mătase!), cu falduri care se roteau ameţitor  în jurul siluetei ei electrizate de o energie ca de boxer în ring, luminată de zeci de proiectoare şi de culori!

Apoi apare siluetafragilă a unei dansatoare geniale chiar şi fără apelul la o rochie complicată, o dansatoare venită tot din America, Isadora Duncan, la început de carieră, căreia filmul îi face un portret dezavantajos, moral vorbind, anexându-i o perfidie de genul „Totul despre Eva“, al lui Mankiewicz.

Isadora Duncan, deşi mult mai tânără decât Loïe Fuller, a atins alte vârfuri ale gloriei şi a sfârşit, se ştie, într-un automobil decapotabil în mers, sugrumată de propria eşarfă, care s-a prins în spiţele unei roţi. Loïe Fuller, care a iubit-o şi care s-a prăbuşit nervos când s-a văzut trădată de Isadora Duncan, i-a supravieţuit un an. Regizoarea a remarcat că „ironia soartei, amândouă se odihnesc în acelaşi cimitir Père Lachaise, la o distanţă de 100 de metri! Doar că la Fuller mormântul e invadat de buruieni, pe când al Isadorei Duncan e întreţinut magnific. Injustiţia continuă...“. O injustiţie pe care filmul şi-a propus să o repare.

Motivul principal pentru care am ales să văd filmul a fost numele Lily-Rose Depp în distribuţie, în rolul blondei serafice care ştie prea bine ce vrea, Isadora Duncan la primii ei paşi de divă. Deşi are doar 16 ani, fata lui Johny Depp şi a Vanessei Paradis pare mult mai matură, e deja o actriţă adevărată, care a moştenit aerul de fragilitate al mamei, dar mai ales privirea tatălui! 

Filmul de debut al franţuzoaicei a avut un buget de 8 milioane de euro, şi totuşi nu a reuşit să fie un „film de autor“ în adevăratul înţeles al cuvântului. Pe când filmul „de gen“ al lui Mirică a fost făcut cu 800 de mii de euro, şi e un veritabil film de autor! 

O dovadă în plus că, deşi toată lumea aleargă după ei, banii nu aduc fericirea, nici în cinema!