Camus, un centenar fără artificii

Albert Camus, o voce puternică a culturii mediteraneene

Pe 7 noiembrie 2013 Albert Camus ar fi împlinit 100 de ani. Neavând competenţa de a scrie despre opera sa, m-am gândit să evoc omul, pentru că dacă nu s-ar fi născut omul, nu l-am fi cunoscut nici pe scriitorul, eseistul, filosoful, editorul sau jurnalistul Camus. Acest text e un big like pentru omul Camus şi pentru actualitatea postărilor sale de pe wall-ul gândirii lumii moderne.

Primul meu contact cu Camus a avut loc prin clasa a X-a, în anii ’90, la orele de limba franceză. Les connaisseurs îşi aduc aminte că în acei ani generaţii întregi învăţau după acelaşi manual unic, cu pagini aspre, tapetate de aşchii şi pete tipografice, animat monocrom de mari personalităţi care, din lipsă de respect sau de plictiseală, se căptuşeau de la an la an cu tot felul de mustăţi şi ochi bizari. Aşa l-am descoperit eu pe Camus care m-a deprimat de la primele rânduri, fără a mai aminti şi despre dificultatea de a-i traduce absurditatea gândurilor în limba română. Pentru o puştoaică de 15 ani care visa să meargă la Depeche la concert, Camus a fost un obstacol în calea fericirii... adolescentine. Prea multă revoltă şi întortocheală existenţialistă, nu aveam o idee clară despre ciuma războiului în general şi cu atât mai puţin despre cea a conflictului algerian, iar Sisif mi se părea cel mai trist şi muncit om de pe pământ.

După ce m-am mai pârguit l-am recitit pe Camus şi chiar dacă nu m-am regăsit pe deplin în gândurile sale, am fost impresionată de viziunea sa asupra binelui şi a umanităţii, dar şi de verticalitatea de care a dat dovadă fiind o prezenţă vie în cercul fiarelor intelectuale franceze din anii ’50. Ciudate vremuri... în calitate de intelectual nu cred că puteai rămâne indiferent la freamătul ideologic al epocii iar Camus, un modest algerian la Paris, dar mai ales un intelectual lucid a avut curajul, spre deosebire de confraţii săi care filosofau prin cafenelele din cartierul Saint-Germain-des-Prés, să semnaleze mersul strâmb al istoriei denunţând printre multele altele ipocrizia celor care se făceau că nu văd răul ce se răspândea atunci în lume.  

În mod surprinzător, la centenarul naşterii sale, Franţa care are un talent flamboiant în a-şi omagia iluştrii intelectuali, nu a pregătit niciun un discurs (elogios sau nu) la nivel naţional, evenimentul fiind marcat doar printr-o serie de iniţiative individuale, locale care reflectă pasiunea extrem de vie pentru această mare voce scriitoricească a culturii mediteraneene. Evident, Camus se poate amuza citind evocările din revistele literare franceze, comentariile subtile din presă, amintirile prietenilor, publicarea unor corespondenţe inedite, interviuri şi fragmente din Carnetele sale şi poate experimenta virtualitatea expoziţiei „Albert Camus, citoyen du monde”. De altfel singura manifestare de gen care s-a şi materializat şi care asemenea lui Camus este o expoziţie atipică, fără un parcurs nici cronologic, nici geografic, organizatorii încercând să evidenţieze modul în care gândirea scriitorului s-a hrănit din experienţe autentice de viaţă, opera şi viaţa sa fiind una şi aceeaşi aventură pentru a descoperi „secretul lumii”.

Şi, într-adevăr, Camus este un cetăţean al lumii pentru că angajamentul şi reactivitatea sa nu au cunoscut nici frontiere geografice, nici limite dogmatice. Pentru acest scriitor, lumea era o cetate unde ar fi putut trăi în armonie oameni liberi şi egali în drepturi. Pentru omul de azi această viziune este o utopie, dar nu şi pentru omul Camus care a manifestat o generozitate fără margini faţă de semeni, fiind animat de simţul profund al unei fraternităţi universale. Ar fi vrut înainte de toate şi împotriva tuturor să protejeze omul de cei care în numele justiţiei sacrifică fiinţe umane. Recitindu-l îţi dai seama că de fapt este un gânditor al timpurilor noastre de care ar trebuie să ţinem cont mai des, opera sa fiind strâns legată de istoria europeană. De aceea îmi şi place Camus... lumea sa se situează în opoziţie cu indiferenţa lumii moderne şi a mondializării care confiscă oamenilor universul în care trăiesc.

Privind Parisul de pe terasa editurii „Galimard”

Un mare umanist, Camus a investigat în cele mai fine detalii complexitatea fiinţei umane. A fost purtătorul de cuvânt al celor fără voce, dar acesta nu este singurul său talent. Martor angajat al epocii sale, istoric al prezentului şi chiar al viitorului, Camus a ştiut să respingă orice compromis încercând să reconcilieze justiţia şi libertatea de exprimare contra tuturor curentelor totalitariste. „Pe cine preferi: pe cel care îţi ia pâinea de la gură în numele libertăţii sau pe cel care îţi fură libertatea pentru a-ţi asigura pâinea zilnică?”, se întreba Camus suscitând o dilemă atât de actuală şi din nefericire atât de universală.

Interesat mai puţin de posibilitatea de a schimba condiţia umană, dar scriind din miezul realităţii istorice, Camus nu s-a transformat într-un umanist pietrificat în propria ideologie. A fost mereu preocupat de binele semenilor şi s-a străduit să facă lucruri concrete pentru binele fiecăruia în parte. „Literatura nu înseamnă să povesteşti despre anumite circumstanţe, ci să fii capabil să transmiţi suferinţele existenţei umane”... Deşi era un singuratic, Camus a scris pentru cei mulţi şi mai ales pentru cei suferinzi, nu pentru sorbitorii de cafea de la Saint-Germain-des-Près. Camus i-a iubit pe muncitori pentru că şi el a cunoscut tainele sărăciei, singura avere din copilărie, fiind aşa cum mărturisea, doar marea şi cerul înstelat…

Albert Camus pe coperta revistei LIRE, noiembrie 2013

Am păstrat în caietul meu de citate un îndemn care la prima lectură nu pare a fi sustras din mintea lui Camus. Acesta nota în Carnetele sale faptul că „nu trebuie să tindem către împlinire, ci către echilibru şi stăpânire de sine“... Ceea ce e cu adevărat important e să învăţăm tot timpul să vedem, să fim atenţi, să ne focalizăm conştiinţa, să facem din fiecare idee şi din fiecare imagine, în manieră proustiană, un moment privilegiat. „Experienţa mea, pasiunile mele, ideile mele, imaginile mele şi amintirile mele sunt tot ceea ce ştiu despre această lume – şi ele îmi sunt suficiente”. Pentru mine nu sunt suficiente, dar bogăţia care rezultă o dată ce devii conştient de toate aceste experienţe te îndeamnă negreşti să porneşti în căutarea celui care le-a creat. Poate Camus nu l-a căutat explicit pe Creator, dar şi-a dedicat întreaga viaţă celei mai minunate dintre creaţiile sale: omul.  

Lucid faţă de pericolele celebrităţii, Camus nu a făcut niciodată un bun menaj cu onorurile şi mirajul puterii. Ajuns pe culmile recunoaşterii mondiale, o dată cu acordarea premiului Nobel pentru literatură, în 1957, scriitorul a spus că este o recompensă care depăşeşte meritele sale personale. „Malraux trebuie să primească acest premiu!”, a exclamat chiar în timp ce i se decerna (poate) cel mai râvnit premiu din lume. Iar discursul său a continuat cu o serie de cuvinte memorabile.

Alături de André Malraux... o admiraţie reciprocă şi multe afinităţi elective

În prezent, cel mai bun ambasador al operei lui Camus este însăşi fiica sa, Catherine Camus, o prezenţa pe cât de modestă, pe atât de activă. Des solicitată în presa franceză cu ocazia acestui centenar, Catherine Camus afirmă cu mândrie că tatăl său este un scriitor care face bine cititorilor săi, fiind asemeni unui prieten de drum. Dacă îi pătrunzi gândirea, te împrieteneşti cu el, Camus devine prietenul tău. Deloc afectată de indiferenţa oficialităţilor franceze, aceasta mărturiseşte că tatăl său nu ar fi fost de acord cu nicio iniţiativă festivă. „Mi se pare normal că nu s-a organizat nici o festivitate naţională pentru centenarul tatălui meu. Cei care au fost la putere niciodată nu l-au agreat pe Camus iar el i-a detestat pe cei care deţineau puterea. Camus i-a susţinut întotdeauna pe cei care au îndurat nedreptăţile istoriei, nu pe cei care au creat istoria. Din multe puncte de vedere, în Franţa, Camus rămâne încă l'étranger (Străinul)...”, mărturiseşte fiica sa care continuă să primească sute de scrisori din lumea întreagă în semn de apreciere a memoriei lui Camus. Iar în acest caz, oare mai contează că Franţa nu a tras două focuri de artificii pentru a marca centenarul unui scriitor revoltat?!