Arta contemporană - dilemele vin odată cu abundenţa

Multă lume se întreabă de ce nu mai există curente în arta contemporană? Răspunsul e simplu: după numeroase avangarde şi experimente artiştii au intrat într-o eră a remix-ului asumat şi continuu

Orgoliile soteriologice s-au potolit, artiştii nu mai pretind că descoperă un cifru artistic universal. Fiecare produce remix-ul său propriu şi oricare artist trebuie judecat în funcţie de propriile lui premise. Nu cred că e cazul să ne dăm cu părerea în legătură cu dubiile artiştilor, fiecare îşi gestionează după puterile proprii finul balans dintre proiect personal şi prezentare publică. Interesant este de privit sistemul care promovează arta şi care e format din 4 actori: galerii, muzee, colecţionari şi bienale.

În România există vreo 7 galerii ce promovează arta contemporană, doua bienale (erau chiar trei într-o vreme: Periferic la Iaşi şi două la Bucureşti) , un muzeu de artă contemporană şi probabil vreo şase colecţionari constanţi. Sistemul este la început şi se poate spune că în România avem mai degrabă probleme de parcurs decât dileme. E ilar faptul că bienalele româneşti sunt în acelaşi an sau că muzeul de artă n-are nici cea mai vagă determinare în a-şi construi o colecţie credibilă. Galeriile sunt puţine dar destul de energice şi vizibile pe plan internaţional. Colecţionarii sunt încă la început şi colecţionează într-o prporţie covîrşitoare doar artă românească. Lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel în spaţiul vest-european şi american. Acolo apar dilemele specifice unui mediu al abundenţei de ofertă. Mai precis, cum mai poţi produce un şoc cultural în condiţiile în care numai în New York sunt peste 1000 de galerii de artă? La o astfel de inflaţie de galerii, niciun critic, oricît de dedicat ar fi, nu poate acoperi întreaga ofertă de vernisaje. În România, fiind puţine galerii, mediul privat trăieşte o adevărată emulaţie. Fiecare expoziţie are un feed-back din partea presei de specialitate, ce-i drept, pe cale de dispariţie în cadrul cotidianelor. În SUA, o recenzie într-un ziar de specialitate valorează ca o certificare şi e foarte dificil de obţinut. Dilema principală într-un mediu artistic suprapopulat este între comercialism şi mesaj artistic dezinteresat. În New York ţi se va spune că sintagma de căpătîi a galeriilor este „it’s all about money”. Datorită chiriilor foarte mari, în New York se infiinţează 100 de galerii pe an şi dau faliment 100.

O altă dilemă interesantă în spaţiul occidental artistic ţine de inflaţia de tîrguri şi bienale. Niciodată nu au existat atîtea tîrguri şi bienale ca în ultimii ani. Fenomenul artistic începe să cadă pradă propriului succes, tîrgurile devin un sistem de supermarketuri globale iar bienalele simple evenimente de tip „fashion”. Totul e dublat de situaţia instituţiilor de certificare. Muzeele occidentale  găsesc că principala lor problemă este subfinanţarea în condiţiile în care există din ce în ce mai multe colecţii private care exercită presiune asupra muzeelor prin donaţii.

Sumarizînd, principalele dileme în arta contemporană internaţională apar odată cu abundenţa ofertei mediului artistic. Sa fim liniştiţi. Nu se întîmplă încă în România. Aici trăim perioada romantică în care Muzeele colecţionează stahanovist, galeriile încă sunt în emulaţie una cu cealaltă iar cronicile sunt încă dezinteresate. Noi n-avem încă dileme pentru că n-avem încă o piaţă de artă foarte solidă. Şi totuşi lucrurile încep să capete şi la noi un aer comercialist. Casele de licitaţii devin brusc interesate de arta contemporană, au apărut site-uri tabloide despre artă, lumea vorbeşte mai mult despre cotă decăt despre artă. E ca şi cum ai încerca să-ţi elucidezi iubirea studiind ginecologia. Marketing-ul de tip OTV începe să înlocuiască lipsa de interes pentru arta contemporană de pînă acum. Răul se reinventează acum în cheie capitalismului sălbatic iar bătălia devine din ce în ce mai insidioasă.

În altă ordine de idei salut artiştii contemporani anonimi care au vandalizat Ţeapa din Piaţa Revoluţiei printr-o „corectură” cu vopsea plasată cu dexteritate exact la îmbinarea dintre „ţeapă” şi  „cartof”!