Ştefan Luchian, „un zugrav“, unul dintre cei mai mari pictori ai lumii, sofisticatul „pictor al florilor“, s-a stins, cu penelul în mână, acum 100 de ani VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Numai faptul că România este o cultură mică şi incapabilă de a-şi promova cum trebuie valorile culturale spre centrele de civilizaţie face ca Ştefan Luchian (1868-1916) să nu fie recunoscut, pe plan universal, ceea ce este: unul dintre cei mai buni şi sofisticaţi pictori europeni ai vremii sale. Posesor al unui destin nefericit, artistul s-a stins pe 28 iunie, acum 100 de ani, pictând până în ultimul moment cu penelul legat de degete.

Pare hazardat să-l menţionezi pe Luchian ca pe un mare pictor în contextul european al epocii, dar aceasta are ca motiv exclusiv prejudecata că, România fiind o ţară şi o cultură mică, geniile sale ar fi prin ceva inferioare celor apărute în marile centre civilizaţionale. Valoarea intrinsecă a picturilor lui Luchian este categorică, iar importanţa sa în istoria picturii româneşti este incalculabilă. Posteritatea artiştilor plastici fiind ceva foarte relativ şi volatil, depinzând mult de fluctuaţiile incalculabile ale pieţei de artă, există totuşi posibilitatea de a-l impune, pe plan european şi universal, pe Ştefan Luchian – cu mare efort şi necesitând o strategie coerentă din partea instituţiilor culturale abilitate – drept ceea ce este: unul dintre cei mai valoroşi pictori europeni ai momentului „turn of the century“, unul dintre cele mai fertile din istoria artei.

Nici pe plan naţional, statutul lui Luchian nu este foarte clar oricui, el fiind – în cel mai bun caz – socotit exclusiv „pictorul florilor“ şi al anemonelor, din ultima parte a vieţii (anemonele – flori pe care artistul le-a făcut celebre, nu invers). Aici intervine, bineînţeles, lipsa de cultură plastică şi artistică a corpului social, care face ravagii, inclusiv (sau mai ales) printre „noii îmbogăţiţi“, principalii actanţi – din păcate – ai pieţei de artă.

„Un zugrav“

Mai puţin cunoscut este şi că Luchian devine, pe la începutul anilor ’80, subiectul unui excelent film omonim, unul dintre cele mai bune filme româneşti din toate timpurile. „Luchian“ (1981) este regizat de Nicolae Mărgineanu, autor a cărui primă carieră a fost cea de operator (director de imagine) şi care, probabil din acest motiv, a păstrat o puternică picturalitate în toate peliculele pe care le-a realizat ca regizor. Era oarecum inevitabil ca un creator cu un astfel de simţ plastic să se apropie de viaţa unui artist plastic, a unui pictor, şi din această întâlnire a rezultat un film cu totul deosebit ca „Luchian“. Este una dintre cele mai bune biografii din cinematografia românească (poate cea mai bună, pentru că nu prea am excelat în acest gen, vieţile celor omagiaţi fiind redate de obicei convenţional şi ideologizat) şi unul dintre cele mai bune filme dedicate vieţii unui pictor (iar cinematografia universală abundă în astfel de pelicule extrem de reuşite).

luchian

„Un zugrav“, genialul autoportret al lui Luchian

„Luchian“ beneficiază şi de interpretarea, în rolul titular, a actorului Ion Caramitru, poate în cel mai bun rol al carierei sale cinematografice, alături de Maria Ploae, George Constantin, Victor Rebengiuc, Răzvan Vasilescu şi Adrian Pintea.

Privirea pătrunzătoare a artistului aflat spre sfârşitul scurtei sale vieţi, cu trupul slăbit şi vlăguit, dar trăind, supravieţuind, doar pentru arta sa, este greu de uitat în interpretarea nuanţată şi inspirată a lui Caramitru.

A rezultat genialul autoportret al artistului Luchian, intitulat „Un zugrav“, cadrul cu care se încheie şi filmul lui Mărgineanu. Luchian – un mare artist de redescoperit. „Luchian“ – un film important, de văzut sau de revăzut.

Cine-a fost Ştefan Luchian

Denumit poetul plastic al florilor, Ştefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ştefăneşti, un sat (azi oraş) din judeţul Botoşani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu. Tatăl său Dumitru Luchian s-a născut în anul 1826 la Galaţi în familia serdarului Vasile Luchian, boier caftanlău şi preşedinte al Eforiei oraşului. Mama sa Elena Chiriacescu s-a născut la Perieţi (Ialomiţa), în familia proprietarului agricol Iamandi Chiriacescu. Dumitru Luchian a fost comandantul Batalionului nr.3 de grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza. În aprilie 1873, Ştefan Luchian împreună cu familia sa s-au mutat la Bucureşti într-o casă pe care au cumpărat-o pe strada Popa Soare nr.15, în vechea şi pitoreasca mahala a Mântulesei.

luchian

Iconicele „Anemone“ (1908)

Vocaţia viitorului pictor s-a declarat încă din copilărie. Artistul a început să picteze încă din vremea în care a urmat cursurile primare la Şcoala din Tabaci. Mai apoi a continuat ca elev al Liceului Sfântul Sava, unde a făcut trei clase gimnaziale. După propriile sale declaraţii, la liceu ajunsese să facă temele de desen pentru toată clasa „pe treizeci de gologani: atât era tariful”. Prima sa lucrare cunoscută este din anul 1884 de la vârsta de 16 ani. Tabloul este pictat în ulei de dimensiuni modeste şi înfăţişează o casă; ea este semnată Luchian Şt. cl. III.

luchian

„Lăutul“ (1912), una dintre capodoperele luchianiene

Eterna conspiraţie a imbecilităţii contra geniului: Luchian era considerat de academişti „o nulitate“

Preluând de la profesorii săi disciplina pedagogică, Luchian a considerat academismul promovat de Şcoala de belle-arte, insuficient şi sărăcăcios pentru a exprima noile tendinţe în arta de sfârşit al secolului al XIX-lea. Astfel, C. I. Stăncescu din poziţia sa de profesor de estetică declara că „arta este o minciună” şi că „singurul preţ al obiectelor de artă este că ele, depărtându-se pe nesimţite de mizeriile realităţii din viaţă, aduc o consolare momentană sufletului nostru”. C. I. Stăncescu era supranumit „vizirul artelor” şi susţinea că „arta devine periculoasă când linguşeşte masele” şi că ea nu trebuie să oglindească realitatea sau să se inspire din viaţă. Contrar acestor teorii şi datorită preocupărilor timpurii în exprimarea realităţii înconjurătoare, Luchian a primit îndemnul spre o artă realistă de la maestrul său Nicolae Grigorescu.

image

Foto dreapta: „Prichindeii“

luchian

„Safta Florăreasa“ (1885)

Astfel, Luchian a afirmat mai târziu că „tot ce ştiu am învăţat de la Grigorescu”. În această perioadă de formare, Grigorescu i-a fost maestru nedisputat de la care Luchian a găsit încurajarea fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalităţii şi, de la care a preluat nu numai elemente de limbaj ci şi sugestii tematice. „Amatorii” şi „criticii” cu naivitate şi agresivitate considerau că nu există două moduri de a face pictură şi că permis este doar Grigorescu. Ştefan Luchian era admirat de un grup restrâns care-l considera novator, pe când majoritatea era ostilă, etichetându-l că ar fi o nulitate.

luchian

Foto dreapta: „Fetiţa cu portocala“

Cu o stare materială precară şi bolnav de scleroză multiplă după 1900, a ajuns să picteze ţintuit în fotoliu şi cu penelul legat de încheietura mâinii. În această perioadă în care şi-a concentrat toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură şi toată dragostea pentru viaţă şi pentru frumos spre pictarea florilor, Luchian a alăturat tehnicii uleiului, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care a ajuns la o măiestrie neegalată.

luchian

„La împărţitul porumbului“ (1905), o altă capodoperă a lui Luchian

Citeşte şi: Ştefan Luchian, revelat la Biblioteca Academiei Române

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite