VIDEO Povestea iilor premiate încă din anii grei ai Primului Război Mondial. Principesa Brâncoveanu, „femeia cea mai populară de pe faţa pământului“, a început tradiţia

Bătrânele şi astăzi cos şi poartă cu mândrie iile FOTO: Alina Mitran

De 100 de ani, într-o comună din Olt, sutele de ii care se cos peste an sunt evaluate şi premiate. Deşi sărbătoarea a suferit schimbări majore, oamenii din sat se întorc şi astăzi, în prag de Drăgaică, şi poartă cu mândrie iile şi cămăşile cusute de cezience.

La Cezieni, măiestria femeilor care ţeseau pânza de casă şi coseau nemaipomenitele ii romanaţene a fost răsplătită pentru prima oară (sau cel puţin de atunci există dovezi) în anii grei ai Primului Război Mondial.

Era o formă prin care „boierii de ţară“ din sat, diferiţi de „boierii de curte“care îi asupreau pe ţărani prin alte localităţi, le întindeau o mână de ajutor văduvelor şi copiilor orfani sau nevoiaşi.

În a treia zi de Paşti, la hora satului fetele îmbrăcau costumele realizate peste iarnă, iar pentru cele mai frumoase ii fetele şi femeile erau răsplătite cu bani şi grâne.

Bătrânii satului încă mai vorbesc de atelierul înfiinţat de „principesa Colette“, fata boierului Cezianu din localitate (la rândul său nepot al haiducului Iancu Jianu).

Până la căsătoria cu prinţul Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu, tânăra a fost aproape „una de-a lor“.

Se prindea în hore şi juca până când uda cămaşa, aduna copiii satului la cantina înfiinţată pentru ei (iar asta s-a întâmplat şi după căsătorie), boierii din Cezieni răsplătind, de altfel, în diverse alte momente pe cei mai harnici sau mai destoinici dintre săteni, copii sau adulţi, mărturii în acest sens stând amintirile unor foşti învăţători, redate în monografiile localităţii.

Tradiţia a fost pe cale să moară odată cu alungarea boierilor, în 1948. Un şef de CAP însă, foarte respectat şi astăzi de săteni, a reînfiinţat hora satului în 1974, iar de atunci femeile au reînceput să coasă ii, mai din nostalgie, mai pentru premiile oferite în competiţia anuală. Sărbătoarea s-a stins din nou în 1990, fiind reluată 11 ani mai târziu.

„Au fost buni boierii noştri, lumea s-a dus s-o viziteze, acolo, unde stătea…“

Astăzi, la Cezieni, de Sărbătoarea Iilor, toată suflarea satului se adună şi petrece la stadion. Cei plecaţi prin ţară, sau chiar prin lume, au grijă să se întoarcă şi să urmeze„ritualul“:  în jurul prânzului vin la căminul cultural  îmbrăcaţi în ii şi cămăşi cusute în acel an şi stau cuminţi în rând, aşteptând ca specialişti etnografi să treacă pe la fiecare şi să analizeze măiestria celei care a realizat-o (iile au fost jurizate şi  în acest an de meşterul popular Olga Filip şi muzeografii Claudia Balaş şi Rada Ilie). Când jurizarea a luat sfârşit, satul se adună la horă, ca pe vremuri, unde vin, de altfel, şi musafiri care doar au auzit de sărbătoare. Oaspeţii  sunt dornici să vadă la faţa locului satul în care tot ce ai mai de preţ în lada de zestre afişezi la poartă, să bucuri ochii celor care vin ca la expoziţie.  De-abia seara însă se află şi premiile, peste 100 la această ediţie (din aproape 400 de ii şi cămăşi, vechi şi noi, pentru că există şi secţiunea „Ii vechi“, jurizate).

Bătrânii satului se bucură, cu ochii umezi, când povestesc despre cum au reuşit să facă asemenea minunăţii şi mai ales îşi amintesc de cum erau aceste lucruri apreciate odinioară. Au trecut prin ani de greutăţi şi foamete, dar au găsit, spun bătrânii, pe atunci un sprijin în boieri.

„Era (n.r. – principesa Nicolette Brâncoveanu) femeia cea mai populară de pe faţa pământului. Trecea p-aici şi la toţi copiii pe care-i întâlnea, bomboanele nu-i lipsea’. Le dădea mâncare la cantina, făcusă aici în curte. A’ venit la ea-n curte numai nişte oameni mai domoli, aşa, cu vorbă bună. La pădure, la luncă, acolo a avut ea conac. Şi-a fost primită bine de toată lumea. Au fost oamenii şi acolo, că ştia unde locuieşte (n.r. - alungaţi de comunişti de pe proprietăţile lor, soţii Brâncoveanu au sfârşit într-un subsol al unei clădiri din Bucureşti),  şi-a murit, săraca. 

Iile de la Cezieni şi principesa care le-a dat o şi mai mare valoare. Ce îşi mai amintesc sătenii

Toată lumea a fost mulţumită de ea. Toate fetele sărace, de la război, care a’ ştiut carte, le-a luat şi le-a făcut moaşe, surori, de“, a povestit Maria Tudoraşcu, în vârstă de 82 ani, care spune că are amintiri de atunci, deşi era doar un copil.

Lucrurile s-au schimbat acum, copiii şi nepoţii vând din lucrurile vechi, şi chiar pe preţuri foarte mici.
Ii de peste 70-80 de ani au preţuri de 700 lei, iar covoarele ţesute nici n-ajung la această sumă. Nici măcar femeile care trudesc luni de zile să coasă o cămaşă nu reuşesc să vândă la preţuri foarte bune, însă sunt mulţumite. Pentru o cămaşă pentru copil iau 150-200 lei, pentru o cămaşă de stradă, până în 400, însă iile tradiţionale nu le scad sub 500. „Câte fac pe lună? Păi, lucrez trei luni la una. La asta (n.r. – arată o ie tradiţională, realizată în urmă cu 10-15 ani, pentru o nepoată, pe care doar o expune) am lucrat 6 luni“, spune o localnică dispusă, altfel, să vândă multe dintre cămăşile lucrate. Mărturiseşte chiar că a vândut cinci în acea zi, plus năframe brodate, însă vânzarea nu acum o face. Preia comenzi în timpul anului, a avut chiar de la reprezentanţii României la Bruxelles, o comandă generoasă, de cinci ii şi 11 cămăşi pentru bărbaţi. Se descurcă, pentru că o ajută şi nora, care „e expertă“, iar banii câştigaţi întregesc pensia de 1.100 lei pe care o are.

„Înainte şi ţeseam, o ajutam şi eu, veneam de la lucru şi intram în război, avem şi acum războiul, dar nu mai intră nimeni în el. Casa asta aşa am făcut-o. Am terminat-o şi aveam datorii la maiştri, lucram şi noaptea în război să le achităm“, se destăinuie şi soţul.

Cu totul altă atmosferă e în vale, la stadion, unde oamenii se bucură de invitaţi (cap de afiş au fost Niculina Stoican şi Aurel Tămaş), dar şi mai mult aşteaptă premierea. Au urcat pe scenă peste 100 de copii şi tineri, dar şi bătrânici care singure şi-au cusut o nouă ie şi au ţinut să o şi poarte.

Printre premiaţi s-a numărat şi Alexandra Reimers. A venit din Germania, şi-a programat special concediul în această perioadă, pentru a participa la Sărbătoarea Iilor după 10 ani.

„Am venit special, mama e din sat şi am fost acum aproape 10 ani ultima dată la Sărbătoarea Iilor. Chiar mi-am dorit să vin acum. Mă leagă faptul că aproape am crescut aici. Am plecat din România la 18 ani, acum 10 ani, dar mă întorc cu drag, cel mai drag îmi e de Sărbătoarea Iilor“,a spus Alexandra, dezvăluind că ia premiată, realizată de o femeie din sat, este, de fapt, ia pe care o poartă atunci când merge la lucru (tânăra e inginer programator).

„E foarte admirată. În primul rând că nu se aşteaptă să fie făcută manual, pentru că e mult prea complicat, e multă muncă, iar atunci când le spun că de fapt e făcută manual, sunt impresionaţi. Pentru anul viitor e plănuită a mea, făcută de mine. Am mai cusut, aici am învăţat să cos“, a mai spus Alexandra. Satul, a remarcat tânăra, e din ce în ce mai îmbătrânit, însă atmosfera sărbătorii a bucurat-o. „Satul e îmbătrânit, oamenii pleacă, majoritatea sunt or la muncă prin alte ţări, or la oraşe… Am senzaţia că e mai trist, casele sunt parasite,  sunt mai mulţi oameni care îmi lipsesc, care au fost aici odată… Se stinge. În comparaţie, însă, cu acum 10 ani cred că oamenii sunt un pic mai mândri de ceea ce au, au înţeles ce valoare au aceste lucruri“, a încheiat tânăra.