Îngerul păzitor al copiilor uitaţi de părinţi din Neamţ FOTOGALERIE

Centrul de plasament de tip familial din Dumbrava Roşie a fost înfiinţat în urmă cu patru ani de preot, iar numărul copiilor care trăiesc aici a crescut de la cinci, câţi au fost iniţial, la nouă.

 La Dumbrava Roşie este locul unde domneşte o singură lege: iubirea de semeni. Pe 12 mai 2007, preotul Constantin Schiman din comună a inaugurat centrul de plasament de tip familial „Sfinţii Ioachim şi Ana“, iar primii locatari au fost Mihaela Nicorescu (12 ani) şi fraţii Andrei (11 ani), Florin (12 ani), Alexandru (7 ani) şi Mihaela (6 ani) Chindea,  toţi abandonaţi de familie.

„În luna octombrie au mai venit şi Ştefan (8 ani) şi Diana (6 ani) Ţâdir, iar anul trecut familia noastră s-a mai mărit puţin, atunci când l-am primit şi pe Fabian Asavei (10 ani). A fost părăsit de părinţi şi crescut de bunică, însă aceasta a decedat. El a avut o copilărie frumoasă şi ar fi fost păcat să rămână pe drumuri acum“, povesteşte preotul Schiman.

Click pe poze pentru imagini din centrul de plasament de tip familial de la Dumbrava Roşie

În primăvara acestui an, în micuţa familie din Dumbrava Roşie a venit şi Valentin Chindea (4 ani), fratele primilor locatari ai centrului. „Mama l-a abandonat la maternitate. A fost dat în plasament, însă au renunţat la el în primăvară. Atunci am făcut tot posibilul să reîntregesc familia. Trebuia să-şi cunoască fraţii şi să trăiască alături de ei“, spune preotul.Fiecare dintre micuţi a avut o copilărie greu de imaginat, cu  bătăi, boli contagioase netratate, nopţi petrecute în baruri alături de părinţi sau în aer liber, în miez de iarnă. Nu-şi amintesc cu plăcere de acea perioadă, iar câţiva dintre ei au mai avut coşmaruri în primii doi ani petrecuţi în centru, însă au reuşit treptat să depăşească traumele primilor ani din viaţă. „Nu vorbeau, erau speriaţi, ne-am plimbat pe la medici ca să-i scăpăm de boli şi ca să nu-i îmbolnăvim şi pe ceilalţi. Au fost la psiholog şi am reuşit cât de cât să-i facem să-şi revină“, spune doamna Mişa, una dintre cele trei angajate ale centrului.

Atunci îi spuneau „mamă“ părintelui şi îl urmau peste tot, agăţându-se de robă şi rugându-l să nu-i abandoneze. Acum sunt agitaţi, aleargă, povestesc, râd, se agaţă de gâtul părintelui şi se alintă ori folosesc şantajul emoţional pentru a-şi cumpăra camere pentru roţile de la biciclete sau pentru a-l convinge pe preot să-i ducă la ştrand. Fac temele pentru şcoală cu preoteasa, se joacă pe calculator ori se uită la televizor şi le ajută pe angajatele centrului la treburile casnice. Fiecare îşi face singur patul, ordine în dulap şi îşi strânge jucăriile.

„M-au întrebat dacă îi iau la mine acasă“
Întreţinerea lor costă aproximativ 8.000 de lei în fiecare lună, iar statul alocă numai 86 de lei pentru fiecare copil instituţionalizat. „Alocaţia lor de la şcoală le intră direct în conturile personale, iar banii îi vor folosi după majorat. Am mare noroc de sponsori şi de oamenii cu suflet, care ne ajută cu mâncare, îmbrăcăminte, jucării şi rechizite“, povesteşte slujitorul bisericii.

„De curând am primit chiar şi nişte leagăne şi un foişor pentru a le face un parc de joacă. Seara avem vreo 30 de copii în curte, care vin din comună să se joace cu ai noştri“, mai spune preotul. Anul trecut a fost unul greu din punct de vedere financiar, iar copiii au simţit îngrijorarea părintelui şi au convocat reuniunea de familie pentru a discuta. „Era toţi speriaţi şi m-au întrebat ce se întâmplă cu ei dacă se închide centrul. Nu au luat în calcul ideea că se vor despărţi de mine, ci m-au întrebat sincer dacă îi iau pe toţi la mine acasă. Mi-a venit să râd şi să plâng în acelaşi timp, dar atunci mi-au dat mai multă putere să depăşesc problemele financiare“, povesteşte Constantin Schiman.

Chiar dacă au fost şi perioade mai grele, copiii nu duc lipsă de nimic şi chiar ei povestesc cum au colegi la şcoală care nu au ce mânca şi le mai donează ei pachetul de acasă. De la părinţi au învăţat să nu le mai fie dor, mai ales când au crescut şi au înţeles că ceea ce-au avut în primii ani din viaţă nu a fost copilărie. Toţi au însă un gol în suflet, lăsat de cei care le-au dat viaţă.

Ajung pe drumuri după majorat

Măsura de protecţie socială încetează pentru copiii abandonaţi de părinţi când împlinesc 18 ani şi se trezesc pe străzi, mergând în gol, neştiind pe ce drum să apuce şi ce să facă în viaţă. Puţini reuşesc să îşi facă un rost, în timp ce pentru majoritatea începe decăderea. În schimb, părintele Constantin Schiman spune că nu va renunţa la copiii lui.

„Dacă vor vrea să facă o facultate, vom face toate eforturile pentru a-i ajuta. Dacă nu le place şcoala, vor învăţa o meserie şi trebuie susţinuţi ca să reuşească în viaţă. Suntem o familie şi nu renunţăm atunci când este greu“, spune preotul.

Cea mai mare dintre copii, Mihaela Nicorescu, visează la o carieră în învăţământ, în timp ce Fabian îşi doreşte să fie fotbalist. Restul sunt prea mici ca să se gândească la viitor. „Am trei variante: educatoare, învăţătoare sau profesoară. Încă nu ştiu sigur ce vreau să mă fac, dar ştiu că trebuie să învăţ pentru asta. Părintele ne ajută, dar numai dacă arătăm că merităm şi că vrem să facem ceva“, explică Mihaela.