Ziua în care au părăsit România ultimele trupe ale Armatei Roşii. Unităţi compacte se regăseau pe întreg litoralul românesc
0
La data de 17 august 1958, a avut loc plecarea ultimului contingent al Armatei Roşii din garnizoana Constanţa şi implicit, din România. Din zona de litoral, unde se găseau unităţi compacte ale Armatei Roşii la Constanţa, Mamaia-Sat, Mangalia, Basarabi şi Medgidia, se urcau în trenuri şi părăseau definitiv ţara noastră. Evenimentul este rememorat de parlamentarul Bogdan Bola.
Staţionate în ţara noastră încă de la sfârşitul războiului, prezenţa trupelor sovietice a fost impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din februarie 1947, care punea bazele unei prezenţe sovietice militare nelimitate în ţara noastră prin Art. 21, paragraful 1:
"Prin acceptarea prezentului tratat de pace, toate forţele militare aliate vor fi retrase în termen de 90 de zile din România, cu excepţia Uniunii Sovietice care îşi va păstra pe teritoriul României orice forţe armate considerate necesare pentru menţinerea liniilor de comunicaţie cu armata sovietică din zona de ocupaţie sovietică din Austria".
Aşa se face că la începutul lui 1947, unităţile sovietice, numărând undeva la peste 100.000 de soldaţi, erau concentrate în 5 zone ale ţării :Craiova–Slatina, Sibiu–Alba-Iulia, Constanţa şi Brăila–Focşani. Din motive evidente - strategice şi organizatorice - autorităţile române sunt nevoite să încheie o convenţie cu Moscova în decembrie 1948 prin care sunt reglementate condiţiile în care unităţile sovietice puteau utiliza cazărmile, localurile de serviciu, depozitele, aerodromurile, câmpurile de instrucţie şi mijloacele de transmisiuni româneşti. Chiar dacă în perioada 1948 - 1958, prezenţa trupelor ruse a rămas constantă, undeva la trei divizii - aproximativ 30-35.000 de soldaţi, aceasta reprezenta o problemă reală pentru românii noştri. Să nu uităm că în această perioadă, după ce Partidul Comunist Român a preluat controlul ţării, aceste trupe sovietice au contribuit la epurarea armatei române: peste 30% dintre ofiţerii şi restul trupelor (majoritatea soldaţi experimentaţi şi o sursă potenţială de opoziţie faţă de sovietizarea armatei) au fost eliminaţi din rândul cadrelor militare române.
În prima parte a perioadei de ocupaţie a trupelor ruse, imediat după terminarea războiului, atrocităţile făcute de armata rusă "prietenă" au fost aproape şterse din istoria noastră contemporană. Însă bunicii mei îmi povesteau când eram mai tânăr ce diferenţă era între "trupa" germană şi cea rusă: dacă primii se opreau pe stradă şi salutau doamnele şi dădeau dulciuri tuturor copiilor din cartier şi se jucau cu ei, ruşii erau mai mereu beţi, scandalagii şi puşi pe furat, indiferent cu cine aveau de-a face. Despre aceste lucruri, aş dori să menţionez două aspecte, rămase din fericire în mentalul colectiv: expresia "davai ceas, davai palton", prin care actorul Constantin Tănase, care juca în teatrele bucureştene, obişnuia să satirizeze obiceiul soldaţilor sovietici de a confisca obiectele personale ale oamenilor pe care îi întâlneau. Încă există suspiciuni asupra sorţii sale, în august 1945, el fiind găsit mort la două zile după ce a jucat într-una din piesele sale satirice.
Un alt martor al acelor evenimente a fost scriitorul Mihail Sebastian, care în cartea sa "Jurnal, 1935-1944: Anii fascişti" descrie atmosfera acelor vremuri: Sălbăticie, teamă, neîncredere. Soldaţii ruşi violează femeile (după cum îmi povestea Dina Cocea ieri). Soldaţii opresc maşinile, scot afară şoferul şi pasagerii, se urcă la volan şi demarează. Magazine jefuite. În după-amiaza aceasta, la Zaharia, trei dintre ei au spart magazinul şi au furat ceasuri. (Ceasurile sunt jucăriile pe care le plac cel mai mult.)" Scriitorul a murit într-un accident de tramvai la câteva săptămâni după ocuparea sovietică a României, însă Jurnalul său a fost publicat recent în vest. În 2004, actorul american David Auburn a scris o piesă de teatru intitulată Jurnalul lui Mihail Sebastian, iar piesa a fost jucată pentru prima oară în acelaşi an la New York.
Ce a însemnat ocupaţia sovietică
Istoricii spun că 23 August 1944 nu a însemnat sfârşitul războiului pentru România, ba dimpotrivă, greul abia a început. Pentru ţara noastră a început perioada de ocupaţie sovietică, care a durat până în anul 1958. „În manualele lor, ruşii spun că ei au eliberat Bucureştiul la 1944 de naţionalişti şi de români fascişti“, spune istoricul.
Trupele ruseşti se aflau cantonate în nordul Moldovei în august 1944, când România a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică. De aici, Armata Roşie a început ofensiva militară contra trupelor germane şi a aliaţilor lor. În întreaga ţară au avut loc valuri mari de arestări ale militarilor români, care au fost luaţi prizonieri. În acelaşi timp, trupele ruseşti au continuat să urmărească trupele germane care se retrăgeau spre Bulgaria, prin Dobrogea. „Ruşii au preluat toate obiectivele strategice din Dobrogea: porturile, zone industriale, instalaţii petroliere, rezervoare de petrol, poduri, mijloace de transport, sisteme de comunicaţii“, povesteşte istoricul Costin Scurtu.
Ostaşii dobrogeni, pe alte fronturi
La Constanţa, ruşii şi-au stabilit centrul de comandă în clădirea ce adăposteşte în prezent Muzeul Marinei Române, de pe valea portului, şi la care la acea dată era şcoală militară. Şefii Armatei Roşii preluaseră şi imobilul Comandamentului Flotei de pe faleza Constanţei. Practic, se instaurase regimul de ocupaţie sovietic.
Trupele erau cantonate în unităţile militare româneşti terestre şi navale, dar transformaseră şi sedii de licee în garnizoană sau în grajduri de animale. Practic, nu avea cine să-i oprească. Trupele româneşti din regiune erau dislocate în alte teritorii din ţară, având misiune să anihileze orice rezistenţă germană. După ce militarii dobrogeni au fost pe frontul pentru eliberarea Capitalei, ei s-au îndreptat spre frontul din Transilvania.
Etnicii germani, cei mai urgisiţi
Nicio categorie socială şi niciun grup etnic din Dobrogea nu au beneficiat de privilegii sau de un tratament preferenţial, însă cel mai mult au avut de suferit etnicii germani din Dobrogea, care locuiau în multe localităţi din Constanţa şi Tulcea, multe înfiinţate chiar de ei, printre care se numără Malcoci, Atmagea, Ciucurova sau Cataloi.
„Ruşii au dat dovadă de agresivitate cu toată populaţia civilă. În acea perioadă, spune istoricul, oamenii au depus la poliţie plângeri în care reclamau furturi, dar şi violuri. Pe de altă parte, populaţia avea să suporterte regimul de teroare şi pentru că era deposedată de sursele de supravieţuire: de la animale la materiale de încălzire, dar şi de mijloacele de transport personale. Însă, militarii români dobrogeni nu ştiau ce este acasă. Pe front se instituise cenzura. Agenţii politici ai noului regim dădeau informaţii false şi vorbeau la fiecare ocazie de marea prietenie dintre cele două popoare şi armate“, dezvăluie Costin Scurtu. Propaganda comunistă acoperea nelegiuirile ocupantului sovietic dând vina pe inamicii din război, iar după căderea Cortinei de Fier în Europa, pe adversarii imperialişti.
Marea foamete
Românii au îndurat marea foamete din 1946 şi din cauza ruşilor. Au fost doi ani de secetă, iar ceea ce s-a cules a fost furat de ruşi, sub pretextul susţinerii frontului. Astfel de probleme erau în toată ţara. „Oamenii din Ialomiţa şi Buzău îşi aminteau cu drag de ciocolata nemţească, dar cu oroare de ruşi, din cauza cărora îşi ascundeau mâncarea în pământ şi se ascundeau în lanurile de porumb“, povesteşte istoricul Costin Scurtu. Ruşii au părăsit România abia în 1958, după decizia lui Nikita Sergheevici Hruşciov, care a condus Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
