Paştele în temniţele comuniste: „În Vinerea Mare masa conţinea carne, în timp ce în prima şi a doua zi de Paşti se servea o hrană oribilă“
0
Luptătorul anticomunist Alexandru Halcă a povestit în memoriile sale cum speranţa în sufletele lor, în ciuda măsurilor luate de gardieni.
Alexandru Salcă a fost arestat în anul 1948 şi condamnat la trei ani de închisoare.După Gherla, a urmat Canalul, trecând prin mai multe lagăre de pe cuprinsul Canalului Dunăre-Marea Neagră: Poarta Albă, Midia-Năvodari, Stadionul Constanţa.
Iată cum a povestit luptătorul anticomunist drama din lagărele Canalului: „Opresorii făceau totul ca sărbătorile să ne aducă un plus de suferinţă morală şi fizică. Cu mai multe zile înainte se dublau gărzile, supravegherea prin vizetă devenea foarte atentă şi, de regulă, în Vinerea Mare masa conţinea (surprinzător) carne, în timp ce în prima şi a doua zi de Paşti se servea o hrană oribilă. În timp ce clopotele vesteau slujba Învierii, în celule era linişte, toţi meditam şi depănam amintiri de familie. Dangătul clopotelor avea un efect extraordinar asupra noastră: renăşteau în sufletele noastre speranţele, credinţa în Învierea neamului românesc şi întărirea credinţei creştine, ideea că jertfele celor mai buni fii ai neamului nu vor fi făcute în zadar.
Nu aveam calendare pentru a afla când este ziua de Paşti, dar după o formulă Gauss calculam cu exactitate data. Cunoşteam, de asemenea, regula «Mâinii Sfântului Damaschin», o regulă uşor de reţinut care constituia un calendar perfect printr-o anumită numărare a încheieturilor degetelor. Una din metodele cu care ne şicanau şi care era, pentru noi, dovadă că premeditează compromiterea acestor sărbători, o constituia percheziţia pe care o făceau în noaptea de Înviere. Pătrundeau în celule sau în barăcile de la Canal un număr mare de temniceri, cu scopul de a ne surprinde, rugându-ne sau cu speranţa că vor găsi vreo carte de rugăciuni.
Ţipau ca nişte disperaţi: «Toată lumea la capătul patului», după percheziţia corporală eram duşi afară, în timp ce ei căutat cu înverşunare în toate ungherele, chiar desfăcând saltele. Uneori găseau o rugăciune, o poezie, un capăt de creion, un cui. Toate aceste corpuri delicte ne aduceau tuturor pedepse grele: izolare, înjurături, bătăi şi ameninţări, pe care, de altfel, nu le luam în seamă. La întoarcerea în celulă sau baracă găseam totul răvăşit, împrăştiat pe jos. Toate aceste acţiuni aveau un singur scop: batjocorirea credinţei noastre strămoşeşti. Dacă la Canal nu ne duceau pe şantier în ziua praznicului, găseau altceva de făcut numai pentru a împiedica sfânta sărbătoare“, a povestit Alexandru Salcă.
La primirea coletelor, la Canal, controlul era foarte sever, fiind interzise ouăle, cozonacul. „Doar puţine alimente erau permise în ideea de a nu ne aminti de sărbători. Cu toate acestea, nu am renunţat la Dumnezeu – singura noastră speranţă. Numai credinţa ne-a întărit în suferinţă: în multe ocazii am simţit într-adevăr ajutorul Lui. Duşmanului nostru nu i-au reuşit niciodată planurile de distrugere a credinţei strămoşeşti: nici carcera, nici arestul nu ne-au îngenunchiat; ieşeam fermi din camerele de tortură, lucru care îi dezarma pe torţionari. Alături de noi erau şi feţe bisericeşti, preoţi şi călugări care nu au încetat o clipă activitatea misionară. Cred că nu greşesc când afirm că erau adevăraţi misionari în aceste condiţii de prigoană sălbatică, având curajul să oficieze sfânta liturghie, cu mijloace adecvate locului. Oamenii erau spovediţi şi se împărtăşeau în locuri diferite“.
La 14 ianuarie 1950 au fost oficializate lagărele comuniste de muncă, prin Decretul 6/14.01.1950. Fără judecată şi hotărâre de condamnare, oponenţii regimului erau trimişi în aceste colonii pentru a fi folosiţi la munca brută.
Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950 oferea Securităţii posibilitatea oficială de a condamna, fără proces, pe baza unor delaţiuni şi sub forma unor liste semnate de şefii Securităţii, zeci de mii de opozanţi politici, clerici, comercianţi, ţărani fruntaşi (chiaburi), care erau trimişi în aceste lagăre pe perioade specificate, cu scopul declarat de a fi folosiţi ca forţă de muncă brută. „Reţinuţii administrativi” au fost cei care au fost folosiţi asemenea sclavilor la construirea unor obiective economice sau edilitare, precum Canalul Dunăre- Marea Neagră, barajul de la Bicaz, uzina de la Borzeşti şi altele.
În timp, numărul deţinuţilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită. Internarea în coloniile de pe canal se făcea în funcţie de necesităţi.
La Peninsula - Valea Neagră, a existat unul dintre cele mai mari lagăre ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, unde au fost închişi între 6.000 şi 8.500 de deţinuţi. La Columbia – Cernavodă, numărul deţinuţilor a variat între 1.200 şi 8.000 de oameni, iar la Saligny între 2.000 şi 8.000. La un moment dat, aici a fost o colonie de muncă unde erau închise doar femei.
Conform Dicţionarului Penitenciarelor din România Comunistă, au mai fost colonii la Kilometrul 5 (2.000 de deţinuţi), Kilometrul 31 (1.500 de deţinuţi), Poarta Albă (10.000-12.000 de deţinuţi), Galeşu (3.000 de deţinuţi), Noua Culme (2.000-7.500 de deţinuţi), Taşaul (cu un efectiv de 1.500 de deţinuţi), Capul Midia (500-2.500 de deţinuţi). Pe lângă acestea, mai erau două lagăre speciale: Eforie (300 de deţinuţi) şi Constanţa (Stadion – 400 de deţinuţi) şi lagăre auxiliare la Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi şi Năvodari.
De-a lungul şantierului Canalului sunt tot atâtea morminte unde au fost îngropaţi cei care mureau din cauza condiţiilor grele de muncă, a lipsei medicamentelor şi a asistenţei medicale. Paul Andreescu, de 78 de ani, fost deţinut politic, a luptat pentru construirea Memorialului Poarta Albă, monument închinat victimelor regimului comunist care au fost trimise în lagărele de muncă ale proiectului sovietic. „Am ridicat acest monument nu întâmplător aici. El este la jumătatea drumului morţii. Am ridicat monumentul aici pentru că într-o parte şi alta sunt oseminte. Este plin pământul Dobrogei de osemintele fraţilor mei“, spune el.
La 25 mai 1949, Consiliul de Miniştri a hotărât demararea lucrărilor pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru a se asigura un transport mai ieftin şi crearea unui sistem de irigaţii. La construirea canalului erau folosiţi oameni liberi, militari şi deţinuţii.
Cum deţinuţii trebuiau reeducaţi prin muncă, de-a lungul traseului canalului au fost înfiinţate colonii. În timp, numărul deţinuţilor de la canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită. internarea în coloniile de pe canal se făcea în funcţie de necesităţi.
Lucrările Canalului Dunăre-Marea Neagră din epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost oprite în 1953, pentru a fi reluate 20 de ani mai târziu. Din vechiul canal nu a fost utilizată decât o mică parte. Amplasamentul canalului realizat se suprapune peste cel început în perioada 1949-1953 pe o lungime de 9,4 kilometri.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
