Sexul pe bani acum 100 de ani. “Grizeta”, mai bogată decât avocaţii şi medicii: fetiţele dulci se vindeau pe 10.000 de lei
0
Frumoase, elegante, rafinate, în stare să sucească minţile oricărui bărbat, fetiţele dulci de altădată era numite “podărese” sau “ grizete”, în timp ce patroanele bordelurilor se chemau “femei pezevenghi”. Se vindeau pe bani "frumoşi", unele dintre ele ajungând mai bogate decât intelectualii vremii care trudeau zi de zi.
Cea mai fidelă radiografie a epocii în care plăcerea era vândută la orice colţ de stradă a realizat-o Constantin Beldie în lucrarea “Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950)-Editura Albatros, Bucureşti-2000 ”, lucru pe care îl şi mărturiseşte de altfel:
“În Bucureştiul de odinioară, "oraşul cu o sută de oraşe", atât de drag prietenului Tudor Arghezi, pentru dulceaţa vieţii şi pitorescul promiscuităţilor, scriitorul aci de faţă a putut privi într-o lungă, prea lungă jumătate de veac, la desfăşurarea unor prefaceri epocale, legate toate de scurgerea neliniştită şi implacabilă a vremilor...".
Şi cum o sută de ani, cea mai veche meserie din lume se făcea “ca la carte”. Pentru a ţine sub control bolile venerice, pentru a avea o evidenţă a femeilor de moravuri uşoare, dar şi veniturile pe care le încasau, autorităţile au împrumutat modelul francez, punându-le fetelor restricţii la…plimbare. Astfel, prostotuatele nu aveau voie să iasă la anumite ore pe arterele bucureştene. De la 1860 şi până în 1930, notează Beldie în lucrarea sa, era obligatoriu ca fetele să fie înregistrate la Poliţie şi la Serviciul Sanitar, ele fiind supuse controalelor medicale de două ori pe săptămână.
Registru special şi bilet de sănătate
“Chiar şi primarul era obligat să ţină evidenţa tututor femeilor uşoare într-un registru special. Taxa Consiliului Comunal era de 16 lei/lună pentru prostituatele pe cont propriu şi 8 lei pentru cele din bordeluri”, scrie Constantin Beldie în “Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti”.
Cele care alegeau să “presteze” pe cont propriu îşi primeau clienţii în locuinţe particulare închiriate şi îi racolau de pe stradă, în timp ce la bordel totul era organizat, iar clienţii erau aşteptaţi în incintă sau la intrare.
În România, “Regulamentul pentru privegherea prostituţiei” a fost elaborat în 1899 , iar fetele erau înscrise în registru special, în urma unei cereri şi primeau bilet de sănătate. Autorităţile de la acea dată le obligau să aibă o “condică” personal în care se noteze numărul vizitelor medicale şi al clienţilor. Bărbaţii care plăteau pentru plăceri puteau oricând să ceară această evidenţă şi chiar putea s-o reclame la Poliţie pe prostituata care nu era la zi cu vizitele la medic. În acest mod, fetei i se ridica “dreptul” de a practica prostituţia.
Tarife personale
“În anii 20, prostituatele câştigau în medie, 7.500 de lei pe lună. Doar 10% dintre ele strângeau peste 10.000, în vreme ce un munictor câştiga, în medie, 2.000 de lei, un avocat, 6.000 de lei, un medic, 9.000 de lei, iar un ministru, 54.000 de lei. Pe baza condicii se stabilea impozitul fiecăreia dintre ele. În 1921 s-a pus în aplicare legea contribuţiilor directe, conform căreai femeile uşoare erau taxate cu 10% din venitul realizat”, povesteşte Beldie.
Într-un document din 1927 este menţionat faptul că, în România, practicau prostituţia 12.431 femei: 9.610 românce, 8 italience, 17 franţuzoaice, 18 grecoaice, 61 rusoaice, 25 turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 poloneze, 171 cehoaice şi 947 de alte naţionalităţi. În 1930, a apărut legea sanitară, prin care trebuiau desfiinţate casele de toleranţă, iar prostituţia era scoasă în afara legii, dar “meseria” a continuat să funcţioneze sub protecţia tacită a autorităţilor.
Intimitatea uitată a societăţii mondene
Bucureştean prin naştere (1887-1954), Constantin Beldie a surprins în memoriile sale întreaga varietate de intimităţi uitate ale societăţii mondene din Bucureştii de odinioară.
Bucureştii începutului de veac XX, „înca nemecanizat şi, de aceea, mai umanizat“ păstra „vestigii ale timpului vechi“ de la cucoanele „cu rochii împedicate şi pălării cloche“ la „ultimii spoitori în şalvari arnăuţeşti, tăbărâţi cu tot tribul în cap cu bulibaşa cel mătăhălos, pletos şi bărbos, pe maidane“. Obiceiurile bucureşteanului se rezumau la câteva elemente definitorii: „haimanalîc, pezevenglîc şi curvasalîc“. Sunt multe amintiri descrise fără ocolişuri, de la „bestia pedagogică“, profesorul care „ne învăţa aritmetică raţională bătându-ne cu capul de tablă“, la „vardistul cel blajin, ocrotitorul femeilor cu rele nărăvuri“.
Vă recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
