Cum se asfalta în București acum câteva sute de ani

Istoricii spun că acum câteva sute de ani, Bucureștiul , din punctul de vedere al suprafeței și al numărului de locuitori era într-adevăr un oraș, dar urbanistic și edilitar, era doar un sat mare. Văzut de sus, părea o grădină imensă, în care se ascundeau miile de case.

Așa descrie istoricul George Potra în „Din Bucureștii de ieri“ Capitala de altădată. „După ploi, noroaiele și băltoacele înglodeau picioarele oamenilor și ale vitelor, iar în timpul verilor secetoase, praful de pe ulițe era gros de un lat de mână“.

După o practică mai veche, pe străzile îndepărtate, din mahalale, în locurile unde se făceau băltoace, se depozita moloz rezultat din dărâmături, nisip, pământ și chiar gunoi. (...)

Cea mai veche mențiune despre existența unui pavaj în București, o avem din 1574 de la călătorul francez Pierre Lescalopier. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu marile artere sunt pavate cu grinzi de lemn. Existau însă și zone „pavate“ cu nuiele și paie.

Potrivit istoricului George Potra, odată cu venirea pe tron a boierului Grigore IV Ghica (1822-1828) începe o nouă perioadă edilitară, pavarea cu piatră. Nu erau însă arhitecți și ingineri băștinași, așa că lucrările s-ar fi făcut de către trei străini, din Austria.

În 1835, se propune pavarea din nou a străzilor principale: Mogoșoaia, Șerban Vodă, Târgul de Afară și Calicilor sau Caliții, dar nu cu piatră de râu, ci cu piatră cioplită, cubică, de gresie sau granit, extrasă din Munții Carpați.