Îndemnul care l-a tonifiat pe scriitorul Nicolae Steinhardt în temniţa comunistă: „Vreau să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni!“

Autorul ”Jurnalului fericirii”, Nicolae Aurelian Steinhardt, a fost scriitor evreu, critic literar, jurist, publicist, doctor în drept constituţional şi mai apoi călugăr creştin, care şi-a găsit drumul spre creştinism în închisoare.

”Eu am fost atras de creştinism încă din tinereţe, din copilărie. Atracţia a evoluat crescendo. Cred, totuşi, că fără experienţa închisorii nu aş fi făcut pasul decisiv – ori mult mai târziu”, mărturisea Nicolae Steinhardt în „Primejdia mărturisirii“. Evreul a primit botezul în religia creştin-ortodoxă, pe ascuns, în închisoarea de la Jilava, pe 15 martie 1960.

Nicolae Aurelian Steinhardt s-a născut pe 29 iulie 1912, într-o familie de evrei, în comuna Pantelimon din Ilfov. Tatăl său, Oscar Steinhardt, de profesie inginer şi arhitect, era veteran din Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară.  Nicolae Steinhardt a urmat cursurile liceului Sfântul Sava unde i-a avut colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade , Alexandru Paleologu şi Dinu Pillat.

Deşi era singurul evreu din şcoală, a urmat cursurile de religie creştină alături de colegii săi. Primele încercări publicistice le-a avut după bacalaureatul din 1929 la cenaclul ”Sburătorul”. A urmat Facultatea de Drept şi Litere la Universitatea Bucureşti şi şi-a susţinut licenţa în drept constituţional. A publicat pentru prima dată sub pseudonimul Antisthius. Cartea de debut intitulată „În genul… tinerilor”  a apărut în 1934.

După o perioadă în care a călătorit în Elveţia, Austria, Franţa şi în Anglia, pentru a-şi completa studiile, a revenit în ţară şi a început colaborarea cu ”Revista Fundaţiilor Regale”. Perioada grea, dominată de privaţiuni pe motive etnice, a început în 1940. A fost dat afară de la ”Revista Fundaţiilor Regale”, împreună cu Vladimir Streinu, şi în următorii ani a dispărut din viaţa literară. A reluat colaborarea publicistică în 1947, dar numai pentru scurt timp. După 1948 au urmat ani în care i s-a refuzat publicarea textelor şi a fost dat afară din barou.

Arestat la 49 de ani

La 49 de ani, în 1959, Nicolae Steinhardt este arestat şi declarat inculpat în celebrul proces „Noica – Pillat“. Securitatea i-a propus să fie martor al acuzării şi să-şi toarne colegii. Deşi a fost avertizat că dacă va refuza propunerea va fi arestat şi dus în închisoare. Nicolae Steinhardt a refuzat oferta Securităţii.
 

A fost anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica şi a fost condamnat la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de "crimă de uneltire contra ordinii sociale".

”Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni”

La momentul arestării fiului său, Oscar Steinhardt avea 82 de ani. În evocările de mai târziu, Nicolae Steinhardt a povestit care a fost îndemnul tatălui său în momentul arestării şi curajul insuflat de părintele bătrân.
 

„Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni». Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate“, spunea Nicolae Steinhardt.

Botez în închisoare

Condamnat politic la Jilava, pentru Steinhardt au urmat ani grei de carceră. Perioada grea avea să fie evocată de scriitor în ”Jurnalul fericirii”.
 

În jurnalul său, evreul a povestit metodele de tortură la care a fost supus în închisoarea de la Jilava. 

„Locotenentul-major Onea, dintre metodele de simplă securitate, cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape – al meu şi al lui – şi cu gentileţe stingherit părintească mi le aplică pe cap, pe tălpi, după cum e cazul“, scria Steinhardt. 

”Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid“

La Jilava l-a cunoscut pe părintele Mina. În închisoare a desăvârşit cu ajutorul acestuia drumul spre creştinism care îl tentase pe tot parcursul vieţii, după cum el însuşi a recunoscut. 

A luat lecţii de catehizare pe paturile de fier din puşcările. „Părintele Mina mi-a impus numai câteva lecţii de catehizare şi le făceam şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte. Suntem, fireşte, amândoi în uniformă de puşcăriaş“, scria Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii“.

Pe 15 martie 1960 a primit, în secret, taina botezului. Momentul botezului din puşcările l-a descris în ”Jurnalul fericirii” .

 „Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă.  Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, cuibărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năcăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă.  Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. La repezeală  dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid“.  

Călugăr la Rohia

Nicolae Steinhardt  a fost eliberat în august 1964, în urma unei  graţieri generale a deţinuţilor politici. Desăvârşeşte botezul părintelui Mina de la Jilava la schitul bucureştean Dărvari. Aici a primit  taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii.

După eliberare, Steinhardt a revenit în activitatea literară la îndemnul prietenului său Constantin Noica. Primele gânduri în legătură cu renunţarea la cele lumeşti le are după pierderea tatălui său, în 1967. Găsirea unei mănăstiri a fost o sarcină grea, pentru că de frica sistemului mulţi monahi l-au refuzat pe deţinutul politic ieşit din temniţa comunistă. A ajuns la Mănăstirea Rohia la sfatul lui Noica. După o vară întreagă petrecută aici, a decis să rămână la Rohia bibliotecar. Pe 16 august 1980 a fost tuns în monahism la Rohia, locul în care a rămas până la finalul vieţii. 

La Rohia şi-a continuat activitatea literară şi a devenit un sub sfetnic pentru toţi credincioşii ajunşi aici. A murit în 1989 în urma unui infarct.

”Jurnalul fericirii”

Cea mai cunoscută lucrare a lui Nicolae Steinhardt este ” Jurnalul fericirii”, volum pe care autorul s-a considerat testamentul său literar. Cartea a fost scrisă la începtul anilor 70.
 

Cele 570 de pagini dactilografiate  au fost confiscate de Securitate în 1972. Manuscrisul i-a fost restituit în 1975. Între timp însă Steinhardt  finalizase o a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. "Jurnalul fericirii" a fost confiscat  a doua oară în 1984. Pasaje din carte au fost difuzare,  în serial, în perioada regimului comunist la postul de radio Europa Liberă . ”Jurnalul fericirii ” a fost publicat după căderea comunismului în 1991.