Analiză De ce devine despărțirea cel mai periculos moment pentru o femeie abuzată. Explicațiile unui psihoterapeut, după atacul din Caracal

Violența domestică nu se încheie întotdeauna atunci când victima depune plângere sau decide să se despartă de agresor. Dimpotrivă, perioada separării poate deveni una dintre cele mai periculoase. Pornind de la cazul femeii înjunghiate pe o stradă din Caracal de soțul aflat în divorț cu ea, psihoterapeuta în formare Roxana Burdușel explică de ce victimele își retrag plângerile, ce ascunde mentalitatea posesivă și cum pot interveni familia, apropiații și autoritățile pentru a preveni o tragedie.

Psihoterapeut în formare, despre cazul femeii înjungheate pe stradă de soțul militar Foto: Shutterstock

Amintim că, o femeie a fost înjunghiată vineri seară, pe o stradă din Caracal, județul Olt, de soțul de care urma să divorțeze. Bărbatul, militar activ, a fugit după atac, dar a fost prins la scurt timp de polițiști. Dosarul a fost preluat de Parchetul Militar.

Între cei doi existaseră și anterior episoade de violență. Pe 4 octombrie, femeia a reclamat la Poliția Municipiului Caracal că soțul venise la domiciliul ei și o amenințase. Polițiștii au emis un ordin de protecție provizoriu și au deschis un dosar penal pentru amenințare.

Ulterior, instanța a emis un ordin de protecție valabil două luni, fără monitorizare electronică. Femeia a refuzat montarea unui dispozitiv de supraveghere, iar la începutul săptămânii trecute și-a retras plângerea pentru amenințare. Câteva zile mai târziu, a fost atacată cu cuțitul pe stradă.

Adevărul: Victima și-a retras plângerea pentru amenințare la câteva zile după ce o depusese, iar apoi a fost atacată. Din perspectivă psihologică, ce o poate determina pe o victimă a violenței să-și retragă plângerea?

Roxana Burdușel: Retragerea unei plângeri nu înseamnă neapărat dispariția pericolului și nici faptul că victima nu mai are nevoie de protecție. Frica de consecințe, dependența financiară, presiunile familiale, sentimentul de vinovăție sau speranța că agresorul își va schimba comportamentul pot influența aceste decizii.

Când o persoană trăiește o perioadă îndelungată într-un mediu nesigur, poate ajunge să își adapteze comportamentul pentru a reduce pericolul imediat. Uneori, retragerea unei plângeri poate fi percepută de victimă drept o modalitate de a calma agresorul și de a evita o nouă escaladare a violenței. Poate reprezenta, așadar, o strategie de supraviețuire, mai mult sau mai puțin conștientă, într-un context în care opțiunile sunt limitate.

Putem, de asemenea, să luăm în calcul încrederea pe care o victimă ar trebui să o poată avea în autorități atunci când apelează la ajutorul acestora. În acest caz, nu știm ce a determinat-o pe femeie să își retragă plângerea, iar eu cred că ar fi greșit să facem presupuneri. Responsabilitatea pentru violență îi aparține agresorului, indiferent de deciziile victimei.

Victima a refuzat montarea unui dispozitiv de supraveghere. Ce poate sta în spatele acestui refuz?

Cred că ar trebui să privim acest refuz în același context al fricii și al incertitudinii. Pentru o persoană care a trăit într-o relație caracterizată de control, orice măsură nouă poate ridica întrebări: ce se întâmplă dacă agresorul află, dacă se înfurie, dacă încearcă să se răzbune? Chiar și o măsură concepută pentru protecție poate fi percepută ca o posibilă amenințare.

Pe de altă parte, este posibil să existe neîncredere în eficiența sistemului, dificultăți în înțelegerea modului în care funcționează dispozitivul sau teama de a fi monitorizată.

Cred că aici intervine o responsabilitate importantă a autorităților: aceea de a explica, într-un mod accesibil și cu răbdare, ce presupune o măsură de protecție, ce poate face și care sunt limitele ei. O persoană aflată într-o situație de pericol are nevoie de informații clare, dar și de sentimentul că este ascultată.

Știm că separarea este momentul de risc maxim pentru femeile care părăsesc o relație abuzivă. Ce se întâmplă în mintea agresorului când partenera îl părăsește?

Pentru un agresor care își construiește relația în jurul controlului asupra partenerei, separarea poate reprezenta nu doar pierderea relației, ci și pierderea puterii pe care considera că o are asupra celeilalte persoane. Refuzul partenerei de a continua relația poate fi trăit ca o umilință, o respingere sau o amenințare la adresa propriei imagini.

Dintr-o perspectivă psihologică, putem discuta despre dificultatea de a tolera frustrarea, respingerea și separarea, dar și despre o imagine de sine fragilă, care depinde excesiv de validarea sau supunerea celuilalt. În anumite situații, furia poate deveni o modalitate prin care agresorul încearcă să restabilească sentimentul de putere.

Dar cred că trebuie să fim foarte atenți să nu transformăm aceste explicații psihologice în justificări. Suferința provocată de o despărțire nu determină inevitabil violență. Ceea ce diferențiază o reacție dureroasă de una abuzivă este inclusiv convingerea că ai dreptul să controlezi, să pedepsești sau să limitezi libertatea celeilalte persoane.

Atacul din Caracal pare să confirme un tipar: „dacă nu e a mea, nu e a nimănui”. Cum se formează această mentalitate posesivă?

Din păcate, acest tipar de gândire trebuie înțeles nu doar la nivel individual, ci și la nivel social.

Putem vorbi despre dificultatea de a recunoaște partenerul ca pe o persoană separată, care are dreptul să ia propriile decizii, să își stabilească limitele și să încheie relația atunci când își dorește acest lucru. Într-o astfel de dinamică, celălalt poate ajunge să fie perceput nu ca un partener, ci ca o extensie a propriei persoane, asupra căreia agresorul consideră că are anumite drepturi.

Există și o dimensiune culturală, pentru că noi creștem într-o societate în care gelozia este uneori confundată cu iubirea, controlul cu grija, iar insistența după un refuz poate fi prezentată drept dovadă de romantism. Expresii precum „o iubește prea mult” sau „a făcut-o din gelozie” pot contribui la minimalizarea unor comportamente periculoase. Aș aduce aici în discuție și titlurile știrilor care prezintă o crimă drept „crimă pasională”, introducând o justificare emoțională implicită, prin care agresorul riscă să fie perceput drept o persoană vulnerabilă, care și-a iubit prea mult victima. În felul acesta, fapta este romantizată, în loc să fie privită pentru ceea ce este: o crimă.

Cred că educația despre relații ar trebui să înceapă mult mai devreme decât momentul în care apare violența. Copiii și adolescenții au nevoie să înțeleagă că iubirea nu presupune posesie, că refuzul trebuie respectat și că autonomia celuilalt nu reprezintă o amenințare la propria valoare.

Agresorul este militar activ. Cum se împacă acest profil cu violența împotriva soției? Există o cultură a masculinității toxice în anumite medii care normalizează controlul și agresiunea?

Nu aș asocia în mod automat profesia unei persoane cu comportamentul său violent. Faptul că cineva este militar, polițist sau ocupă o funcție care presupune disciplină și autoritate nu ne spune, în sine, cum se raportează la partenerul de viață. În același timp, nici pregătirea profesională, nici statutul social nu garantează absența comportamentelor abuzive.

Putem însă discuta despre anumite modele de masculinitate care încurajează reprimarea vulnerabilității și asocierea autorității cu dominarea. Aceste modele pot exista în medii profesionale foarte diferite, nu doar în structurile militare.

În profesiile care presupun exercitarea autorității, pregătirea psihologică ar trebui să includă educație despre violența domestică, gestionarea conflictelor și recunoașterea comportamentelor abuzive. De asemenea, instituțiile trebuie să trateze cu seriozitate sesizările care îi privesc pe propriii angajați, fără ca statutul profesional să devină un motiv de protejare sau de minimalizare a faptelor.

Ce pași urmează în recuperarea psihologică a unei victime, într-un astfel de caz?

Aș spune că recuperarea psihologică poate începe cu restabilirea siguranței. Este foarte dificil să lucrezi asupra unei experiențe traumatice atunci când amenințarea este încă prezentă. Prin urmare, îngrijirea medicală, protecția fizică, existența unui loc sigur și accesul la sprijin social și juridic reprezintă priorități.

Ulterior, procesul de recuperare poate presupune înțelegerea experiențelor trăite, recunoașterea efectelor abuzului și reconstruirea încrederii în propria percepție și în capacitatea de a lua decizii. În relațiile abuzive, controlul și manipularea pot afecta imaginea de sine. Unele victime ajung să își pună la îndoială propriile judecăți, să se învinovățească sau să considere că ar fi putut preveni violența dacă s-ar fi comportat diferit.

Trebuie să ținem cont și de realitatea din România, unde psihoterapia nu este accesibilă financiar tuturor. De aceea, recuperarea nu poate fi condiționată de posibilitatea de a plăti ședințe de terapie. Serviciile sociale, consilierea gratuită disponibilă prin instituții sau organizații neguvernamentale, grupurile de sprijin și relațiile cu persoane de încredere pot avea un rol important. Recuperarea nu este un proces liniar și nu există un termen în care cineva ar trebui să depășească o asemenea experiență.

În cazul din Caracal, femeia a reclamat amenințările, apoi le-a retras. Vecinii, colegii, familia, ce ar fi putut face?

Responsabilitatea comunității este un subiect despre care cred că ar trebui să vorbim mai mult. În România, violența domestică este privită adesea ca o problemă privată, în care ceilalți nu ar trebui să intervină. Dar atunci când există amenințări, intimidare sau agresiuni, nu mai discutăm despre un simplu conflict de cuplu.

Primul lucru pe care îl pot face apropiații este să ia în serios ceea ce le spune victima. Să o asculte fără să o judece, fără să îi reproșeze că nu a plecat mai devreme sau că s-a întors la agresor. Întrebări precum „De ce ai mai stat cu el?” pot accentua sentimentul de rușine și pot determina persoana să se izoleze. Mult mai util este să îi transmitem că o credem, că nu este responsabilă pentru violență și că poate conta pe sprijinul nostru.

Dincolo de sprijinul emoțional, există și acțiuni concrete. Un vecin care aude o agresiune poate suna la 112. Un coleg poate oferi un spațiu sigur pentru o conversație sau poate ajuta persoana să identifice servicii specializate. Familia poate contribui cu transport, găzduire temporară, păstrarea unor documente sau sprijin în îngrijirea copiilor, dacă aceste lucruri pot fi organizate în siguranță. Uneori, un gest aparent mic poate însemna foarte mult pentru cineva care se simte izolat.

Aș insista însă asupra faptului că ajutorul trebuie oferit fără a expune victima unui pericol suplimentar. Nu este recomandat ca apropiații să confrunte agresorul, să negocieze cu acesta în numele victimei sau să facă publică situația fără acordul ei, în absența unei urgențe care necesită intervenția autorităților.

Cred că avem nevoie de educarea populației, dar și de formarea continuă a celor care intră în contact cu victimele: polițiști, cadre medicale, profesori, asistenți sociali. Nu putem cere unei persoane aflate în pericol să știe singură cum să navigheze un sistem complicat. Iar educația civică ar trebui să includă și informații despre cum recunoaștem abuzul, unde îl raportăm și cum putem ajuta fără să agravăm situația.

Dacă o femeie citește acest interviu și se recunoaște în situația victimei din Caracal: are un soț care o amenință, este în divorț, se teme pentru viața ei, care este primul pas pe care l-ar putea face, în siguranță?

În primul rând, să ia în serios amenințările, chiar dacă agresorul nu a trecut încă la violență fizică. Nu este nevoie să aștepte să fie lovită pentru a cere ajutor. Amenințările, urmărirea, intimidarea și încercările de control sunt comportamente care trebuie tratate cu seriozitate.

Dacă se află în pericol imediat, primul pas este să sune la 112, de îndată ce poate face acest lucru în siguranță. Dacă nu există un pericol imediat, dar se teme de reacția partenerului, poate contacta linia națională gratuită 0800 500 333, disponibilă permanent, unde poate primi informații despre serviciile de sprijin și opțiunile de protecție.

Aș încuraja-o să vorbească și cu o persoană de încredere, care să cunoască situația și la care să poată apela în caz de nevoie. O măsură simplă poate fi stabilirea unui cuvânt-cod sau a unui mesaj convenit în prealabil, prin care să poată semnala discret că se află în pericol și că are nevoie de ajutor. Este important ca persoana de încredere să știe și cum să reacționeze atunci când primește acest semnal, inclusiv când este necesar să apeleze serviciul de urgență.

Aș aduce în discuție și siguranța digitală, mai ales în situațiile în care agresorul are acces la telefonul victimei, îi cunoaște parolele sau îi poate urmări locația. În astfel de cazuri, chiar și căutarea unor informații despre serviciile de sprijin poate reprezenta un risc. De aceea, este recomandat ca solicitarea ajutorului să se facă, pe cât posibil, de pe un dispozitiv la care agresorul nu are acces. 

Este important să nu își anunțe agresorul despre intenția de a pleca sau despre măsurile de protecție pe care dorește să le ia, dacă victima considera ca acest lucru ar putea crește riscul. Un plan de siguranță realizat împreună cu persoane specializate poate include identificarea unui loc sigur, pregătirea documentelor esențiale și stabilirea unei modalități de a cere ajutor în caz de urgență.

Dar aș vrea să transmit și un mesaj celor din jurul ei. Nu este suficient să le spunem femeilor să plece, să depună plângere sau să ceară ajutor, dacă nu ne asigurăm că au unde să meargă, că sunt ascultate și că instituțiile răspund eficient. Accesul la sprijin psihologic și juridic poate fi limitat de resursele financiare și de zona în care locuiește o persoană. De aceea, avem nevoie atât de servicii publice funcționale, cât și de solidaritate la nivelul comunității.

Cred că prevenirea violenței domestice începe și cu felul în care reacționăm atunci când aflăm că cineva este amenințat. Nu trebuie să fim psihologi pentru a asculta fără să judecăm, pentru a lua în serios o amenințare sau pentru a suna la 112 atunci când cineva este în pericol.