Cum a pierdut România clauza

Culisele dobândirii şi pierderii clauzei naţiunii celei mai favorizate de către Ceauşescu, "rebelul de serviciu" al blocului comunist Pentru Ceauşescu, clauza naţiunii celei mai

Culisele dobândirii şi pierderii clauzei naţiunii celei mai favorizate de către Ceauşescu, "rebelul de serviciu" al blocului comunist

Pentru Ceauşescu, clauza naţiunii celei mai favorizate a fost ca o binecuvântare. Apoi a devenit blestem. Dacă poporul român a câştigat sau a pierdut, după ce, în urmă cu douăzeci de ani, în februarie "88, americanii ne-au luat această facilitate de tip "biciul şi cozonacul", vom încerca să analizăm în cele ce urmează.

Clauza naţiunii celei mai favorizate. O capcană bine ticluită sau un favor greu de refuzat? Pârghie modernă de presiune psihologică sau un instrument rudimentar al "Războiului Rece"? Din toate câte puţin şi mai mult decât atât. În orice caz, o sintagmă care i-a dat multe bătăi de cap lui Ceauşescu. Şi care, până la urmă, a contribuit la sfârşitul dictatorului.

"Biciul şi cozonacul" americanilor

În urmă cu 20 de ani, pe 26 februarie 1988, guvernul SUA a anunţat că "va înceta aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate", câştigată, în aprilie 1975, în urma unei suite de "victorii" înregistrate de "rebelul" Ceauşescu pe plan internaţional.

Ce însemna, de fapt, această clauză? O facilitate fiscală reciprocă. "Clauza" este, practic, un statut de normalitate în relaţiile economice interstatale. Cu alte cuvinte, lipsa perceperii unor taxe mai mari în schimburile reciproce de mărfuri.

"Ruptura" de dincolo de normalitate, "fisura" în sistem, adică invocarea efectivă a acestui "instrument" de psihoinginerie economică de tip "biciul şi cozonacul", s-a făcut simţită în politica internaţională, pe relaţia "vest-est", începând din 1974, odată cu implementarea amendamentului Jackson-Vanik.

Un succes "marca <> "

Oficial, "CLAUZA" a părut ca un semn de preţuire al americanilor pentru suita de "succese" pe care Ceauşescu le înregistrase în culisele unei politici externe foarte inspirate. Obţinerea clauzei venea, într-adevăr, în trena unor veritabile victorii în politica externă, adevărate lovituri de maestru date de Ceauşescu. Una dintre ele a fost dată atunci când, în 1967, Nixon, învins în alegeri, făcea o vizită privată, însoţit de secretarul particular, la Moscova, unde a fost primit foarte rece.

Odată ajuns la Bucureşti, Ceauşescu l-a primit cu onorurile cuvenite unui adevărat şef de stat. Nixon nu a uitat. În '69, când a devenit preşedinte al SUA, România a fost prima ţară din Europa de Est pe care Nixon a vizitat-o.

Ulterior, Ceauşescu a vizitat Statele Unite. Şi a fost primit "regeşte". Mai ales de republicanii lui Nixon. Republicani care, chiar şi după scandalul Watergate (1974) şi căderea lui Nixon, nu aveau să-l preţuiască mai puţin pe liderul de la Bucureşti. Şi, prin preşedintele Ford, care în 1975 era primit cu "pâine şi sare" la Bucureşti, SUA i-au arătat lui Ceauşescu şi acordat României preţuirea maximă: clauza naţiunii celei mai favorizate.

Clauză care avea să fie reînnoită an de an. Până în 1988. Atunci când, sub pretextul încălcărilor flagrante şi repetate ale drepturilor omului, "regimul Ceauşescu" nu a mai primit clauza.

Pierderea clauzei, începutul sfârşitului

Neoficial, în spatele ridicării clauzei stau mai multe "bile negre" înregistrate de Ceauşescu, dar, de fapt, încasate de poporul român: de la atitudinea obraznică a lui Ceauşescu faţă de atacarea Libiei prietene de către regimul Reagan până la pariul nebunesc de a-şi plăti datoriile către SUA pe spatele suferinţelor şi înfometării sistematice a poporului român. Şi de la dărâmarea satelor şi a bisericilor până la îngrădirea unor drepturi şi înăbuşirea unor revolte.

Până la urmă, Ceauşescu a denunţat clauza, înainte de publicarea oficială a hotărârii SUA. După ce, pe 26 februarie 1988, guvernul SUA a anunţat oficial că, începând cu 3 iulie acelaşi an, "va înceta aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate", două zile mai târziu, pe 28 februarie, oficiosul "Scânteia" publica pe ultima pagină (cea de politică externă) un comunicat al AGERPRES în care se spunea, printre altele: "România şi-a îndeplinit în întregime obligaţiile (…) În schimb, SUA, invocând amendamentul Jackson-Vanik, adoptat unilateral, au condiţionat anual acordarea clauzei de o serie de cerinţe politice care constituie un amestec inadmisibil în treburile interne ale României (…) Având în vedere măsurile anunţate de SUA, guvernul român declară din nou că nu doreşte în niciun fel menţinerea clauzei şi că va analiza, la rândul său, problemele aplicării clauzei acordate SUA".

A câştigat sau a pierdut poporul român, după ce, în februarie '88, americanii ne-au luat clauza? Pentru cei aproape încă doi ani de suferinţe, datoraţi nebuniei lui Ceauşescu de a arăta lumii că se poate şi mai rău, românii au pierdut.

Dar pentru că, după nici doi ani, în decembrie "89, paharul s-a umplut şi s-a dovedit că nu trebuie să i se ceară românului cât poate să îndure, se poate spune că pierderea clauzei a fost, de fapt, un pariu câştigat.